Cartea „O istorie morală a politicilor monetare și fiscale” constituie deopotrivă un binevenit semnal de alarmă privind implicațiile consumerismului care domină lumea în care trăim și o pledoarie convingătoare pentru claritate morală. Dacă mesajul cărții ar fi fost mai diluat, aceasta nu ar fi putut reprezenta un semnal de alarmă credibil. Iar dacă pledoaria autorului nu ar fi fost redactată cu o remarcabilă claritate discursivă, nu ar fi atât de accesibilă și de captivantă.
Țin să spun că această carte poate fi citită și ca o saga a mai multor generații, începând cu cea a burghezilor din secolul al XIX-lea, fii de boieri, urmată de cea a oamenilor de știință sau a ofițerilor (într-un secol XX marcat de două conflagrații mondiale), apoi de cea a muncitorilor sau funcționarilor publici, succedată de o generație de oameni care au în comun faptul că lucrează la calculator. În privința generațiilor viitoare, nu știm cu ce se vor ocupa ca profesie, dar ne putem imagina că vor fi extrem de ocupate cu achitarea datoriilor lăsate moștenire de generația actuală...
Dacă Francis Fukuyama ar fi avut dreptate când, în zbuciumatul an 1989, a proclamat sfârșitul istoriei, în sensul victoriei definitive a economiei de piață și a democrației liberale, probabil că Valentin Lazea ar fi scris o carte de „istorie morală” mai scurtă… Dar Fukuyama s-a înșelat și perioada care a urmat n-a fost deloc una plictisitoare. Iar trei lucruri de care el spunea ca nu va mai prea fi nevoie – imaginația, curajul și idealismul – ne sunt foarte necesare. Și se găsesc și în această carte! Fără o doză mare de curiozitate intelectuală, fără o franchețe remarcabilă și fără credința în câteva repere morale, o astfel de carte nu ar fi fost posibilă. De fapt, puțini economiști, istorici, sociologi sau filosofi ar fi putut aborda în mod închegat un astfel de subiect interdisciplinar vast, dar sunt convins că doar Valentin Lazea ar fi putut să cuprindă evoluțiile din ultimii 150 de ani în 150 de pagini (câte are cartea, dacă nu punem la socoteală prefața și introducerea).
Probabil că unora li se pare că abordarea politicilor economice dintr-o perspectivă morală este inoportună, desuetă ori nerealistă în lumea de astăzi. Chiar faptul că stârnește uimire demersul unui macroeconomist de a scrie o istorie morală a politicilor economice arată că era nevoie de o astfel de carte. Înseamnă că s-a uitat că teoria economică este – sau ar trebui să fie – o știință morală. De fapt, ea s-a desprins – poate că prea abrupt! –, cu câteva secole în urmă, chiar din filosofia morală. Nu întâmplător, înainte de a elabora „Avuția națiunilor” (în 1776), Adam Smith – care a fost profesor la catedra de filosofie morală a Universității din Glasgow – a publicat „Teoria sentimentelor morale” (în 1759).
Economiștii se ocupă de acomodarea unor nevoi nelimitate cu resurse limitate, misiune care presupune, desigur, calcule matematice, dar și probleme complicate de natură morală. Iar cartea scrisă de Valentin Lazea poate juca, în opinia mea, un rol însemnat în recuperarea dimensiunii morale a științei economice...
Tensiunea dintre abordarea bazată pe reguli generale sau imperative categorice de natura morală și viziunea utilitaristă nu este nicidecum un subiect nou. Nouă este abordarea strâns legată de politicile macroeconomice a subiectului și maniera în care autorul surprinde interacțiunea biunivocă dintre economie și moralitate. Bătălia dintre cele două viziuni filozofice exista deja în secolul al XIX-lea, supranumit secolul burghez, cel în care începe cartea. În acele vremuri apuse, chiar dacă începuse să se răspândească și gândirea utilitaristă, existau repere morale ferme, unele dintre ele izvorând din percepte religioase. Acele repere acționau ca niște ancore puternice ale comportamentului oamenilor, așa cum etalonul aur sau, mai târziu, etalonul aur-valută impuneau o constrângere clară pentru tipărirea de bani.
Acoperirea milenară în metale prețioase a banilor a încetat însă brusc în august 1971, când, odată cu renunțarea la convertibilitatea dolarului în aur, s-a trecut la epoca banilor fiduciari. După cum spune autorul, în noua epocă „fiecare guvern avea să tipărească atâția bani cați avea nevoie, neconstrâns de nimic în afară de pericolul inflației”. A fost oare acest pericol o constrângere suficientă? Uneori da, alteori nu. Cert este că nu a avut greutatea aurului. Tot cam de atunci s-a mers accelerat pe drumul unei gândiri dominate de utilitarism, hedonism sau consumerism. Imperativele categorice, oricare ar fi ele, tind să fie înlocuite de relativism moral și discreționarism.
Pe mormântul lui Kant din Königsberg (actualul Kaliningrad) stă scris: „Două lucruri îmi umplu sufletul cu mereu nouă și crescândă admirație: cerul înstelat de deasupra mea și legea morală din mine”. În prezent însă, admirația oamenilor se îndreaptă nu atât către legi morale ori astre cerești, ci mai degrabă către bunuri materiale care sunt achiziționate aproape instantaneu, căci se află la un click distanță de noi. Gratificarea imediată a devenit astfel regula, nu excepția. Mărfurile din magazine ne sunt livrate acasă, banii din viitor ne sunt aduși în prezent cu mare ușurință, iar nivelul de trai la care avem acces pe datorie începe să ne definească. Prosperitatea prin economisire, practicată cândva, când se puneau deoparte bani albi pentru zile negre, s-a transformat în bunăstarea prin îndatorare la nivel global, național și individual.
Morala kantiană a tot pierdut bătălii cu interesul utilitarist pe parcursul timpului – și în carte aceste bătălii sunt descrise foarte sugestiv –, dar acum pare a fi pe punctul de a pierde întregul război. Ce suntem datori să facem din perspectiva unui set de valori nu pare să mai conteze, întrucât trăim într-o cultură a îndreptățirii (entitlement), în care ne raportăm la aproape orice prin prisma deținerii sau achiziției de bunuri materiale.
Eu aș utiliza pentru traducerea în română a termenului entitlement un cuvânt care nu este în carte și nici în dicționare: misecuvinism. Acest misecuvinism a înlocuit treptat principiile, regulile, comandamentele universal acceptate care guvernau viața și alegerile oamenilor in trecut. Misecuvinismul favorizează consumerismul pe datorie, nota de plată fiind pasată undeva în viitor. Iar oameni care trăiesc tot mai mult peste posibilitățile lor sunt, paradoxal, tot mai nemulțumiți, pentru că trăiesc cu senzația că li se cuvine și mai mult…
Pe întreaga planetă, în rândul oamenilor care iau decizii privitoare doar la gospodăriile lor, dar și al celor care conduc corporații, întreprinderi mici și mijlocii ori state, se manifestă astăzi tendința de a gândi în funcție de interesul de moment mai degrabă decât pe termen lung sau aplicând reguli generale. Mari corporații nu mai sunt dispuse „să plătească prețul propriilor decizii greșite”, având loc, după cum arată Valentin Lazea, o coalizare a intereselor acestora „cu interesele maselor largi, care nu mai concep să nu mai fie ajutate de guverne când situația economică se deteriorează”. Iar atitudinea față de datorii este radical schimbată față de cea din secolul burghez, când prevala principiul că „datoriile se plătesc întotdeauna”.
Era secolul în care, la București, Eugeniu Carada, fondatorul Băncii Naționale a României, promova cu tenacitate dezvoltarea comerțului și industriei românești, dar îndemna și la cumpătare prin fomulări memorabile precum „Să nu datorezi niciodată mai mult de jumătate din ceea ce poți plăti ușor“ și „Dacă înșeli un creditor, acesta devine pentru tine o fântână secată“.
Iar la Londra, acum fix două sute de ani, în 1824, în același secol burghez, copilul Charles Dickens isi vedea tatăl, mama și frații mai mici plasați la închisoarea datornicilor. Iar viitorul scriitor, care avea 12 ani, a fost obligat să muncească zece ore pe zi într-o fabrică de cremă de ghete pentru a contribui la plata datoriilor familiei. Această experiență îi va marca viața și opera, în numeroase romane ale sale apărând personaje care fac datorii și au probleme în a le rambursa, ajungând în unele cazuri chiar și la închisoarea datornicilor. Aceste cărti ale lui Dickens au avut nu doar o incontestabilă valoare literară, ci și o contributie la desființarea închisorilor datornicilor din Anglia în 1869, dar merită reliefat că scriitorul nu considera nicidecum că datoriile nu trebuie plătite și că era un adversar îndârjit al utilitarismului. Romanul “Vremuri grele”, de pildă, este grăitor pentru înverșunarea lui Dickens împotriva spiritului utilitarist al societății victoriene.
Valentin Lazea subliniază că, în perioada burgheză, orice neonorare a plății unei datorii – nu doar de către indivizi (care riscau să ajungă chiar și la închisoarea datornicilor), ci și de către firme ori state – era considerată o ofensă morală gravă, purtătoare de penalități aspre. În prezent, atitudinea față de datorii este mult mai laxă, astfel că stocul lor tot crește, inclusiv prin rostogolire către generațiile care vin.
Nu este nicidecum autorul acestei cărți singurul economist preocupat de nesustenabilitatea evoluțiilor – sau involuțiilor! – în sfera datoriilor. În contextul creșterii alarmante a datoriei publice a SUA, autorul „Lebedei negre”, Nassim Nicholas Taleb, a avertizat în inauarie 2024 că această evoluție este o lebădă albă – adică un risc nu improbabil, ci cât se poate de vizibil! –, iar „o spirală a datoriilor este ca o spirală a morții”. Extinderea repetată a plafonului datoriei publice de către autoritățile americane este inadecvată, fiind necesar, în viziunea lui Taleb, ca acestea să facă ceea ce trebuie făcut, fără a se teme de consecințe. Este prinsă în aceasta formulare esența tensiunii dintre kantianism și utilitarism pe care o descrie și Valentin Lazea în cartea sa: este important să se dea curs unui imperativ categoric/unei reguli general valabile/datoriei morale de a face ce este bine și nu să se acționeze (numai) în funcție de pe cine face fericit sau nefericit acțiunea respectivă.
Există însă și vești bune în ceea ce privește o posibilă resetare a comportamentului noilor generații în sensul unor preocupări care trec dincolo de interesul utilitarist. Astfel, are loc o conștientizare a problemelor legate de mediu în rândul tinerilor, care par tot mai dispuși să adopte atitudini ecologiste în detrimentul celor consumeriste. De vreme ce conștiința ecologică chiar pare capabilă să se bată cu hedonismul – iar Valentin Lazea abordează această bătălie în cartea sa –, nu este totul pierdut! Consumerismul poate fi temperat și de alte tendințe sau valori pe care ar putea să le îmbrățișeze noile generații…
Cunoașterea deplină a ceea ce va urma nu este posibilă, dar ar fi minunat ca dezechilibrele economice generate de consumerismul pe datorie dus la extrem să se corecteze de la sine, spontan, să se producă un soi de pendulare, așa cum capitalismul postbelic a evoluat când pe coordonatele gândirii intervenționiste a lui Keynes, când pe cele ale viziunii libertariene a lui Hayek.
„Economiștii și-au propus o sarcină prea ușoară si inutilă dacă, în timpul furtunii, nu pot decât să ne spună că atunci când furtuna va fi trecut demult, oceanul va fi din nou calm”, a afirmat Keynes, în continuarea celebrei sale fraze: “Pe termen lung vom fi toţi morţi“ (care a fost prea adesea răstălmăcită în cheie consumeristă...). „Misiunea mai puțin obișnuită a științei economice este să le arate oamenilor cât de puțin știu cu adevărat despre ceea ce își închipuie că pot proiecta”, a subliniat Hayek, reliefând faptul că intervenționismul prezintă marele neajuns al dificultății unei calibrări adecvate.
Poate că John Maynard Keynes a dorit să salveze capitalismul de el însuși, în vreme ce Friedrich Hayek a considerat că intervenționismul lui Keynes este de natură a distruge capitalismul. Nu ar fi exclus ca adevărul să fie undeva pe la mijloc. Rămâne de văzut, desigur, pe termen lung…
Nu știu dacă „O istorie morală a politicilor monetare și fiscale” va salva generațiile viitoare de plata unor datorii imense acumulate la nivel mondial în vremea noastră sau de la soarta de a deveni, cum spune Valentin Lazea, niște mașini de calculat costuri și beneficii. Am însă certitudinea că este o apariție editorială aparte în peisajul literaturii economice din România și că reprezintă o autentică invitație la reflecție. Subliniez cuvântul autentică pentru că autorul nu vrea să ne impună modul lui de a gândi. Ne invită doar să nu ne prefacem că nu vedem lebăda albă sau elefantul din cameră doar pentru că ne este mai comod să îi ignorăm.
