Intervenție la lansarea cărții profesorului Liviu Voinea - 24 martie 2021

În primul rând adresez calde felicitări profesorului Liviu Voinea pentru elaborarea cărții intitulate „Defensive Expectations. Reinventing the Phillips Curve as a Policy Mix”, apărute în 2021, care abordează o temă originală, de actualitate și relevantă pentru deciziile economice adoptate atât la nivel internațional, cât și la nivelul fiecărei țări. Lucrarea surprinde mutațiile produse în timp, așa cum acestea sunt reflectate de curba ofertei agregate, respectiv curba Phillips, care, inițial, a demonstrat relația inversă dintre inflație și șomaj, transformată, în prezent, într-o relație între inflație și un indicator esențial al activității economice, referitor fie la deviația PIB, fie la evoluția salariilor.

• Constatările autorului privind deficitul de cerere amplu și persistent, determinat de criza financiară internațională din anul 2008, precum și inflația deosebit de redusă generată de aceasta, justifică propunerea profesorului Voinea în sensul introducerii deviației cumulate a salariilor ca element determinant în cadrul curbei Phillips în locul deviației PIB.
• În opinia noastră, traiectoria lentă de reversare a deficitului de cerere provocat de criza financiară din 2008, din majoritatea statelor lumii, la care se adaugă efectele negative ale actualei crize pandemice, este cauzată de stimularea insuficientă a PIB potențial și a celui efectiv de către autorități, care, sub influența deținătorilor de capitaluri, nu acționează în sensul mobilizării și sporirii factorilor de producție, în special pe latura remunerării muncii, de natură să impulsioneze atât cererea cât și oferta.
• Lipsa unei majorări mai accelerate a veniturilor din muncă, de natură să depășească ritmul creșterii economice nominale, face ca ponderea salariilor în venit național total să se reducă în timp, concomitent cu erodarea puterii de cumpărare a acestora din cauza inflației, ceea ce generează un blocaj autoalimentat al cererii agregate din cadrul economilor naționale.
• Preocuparea redusă a decidenților pentru stimularea acțiunii factorilor de producție, în special a muncii, este dublată de lipsa măsurilor destinate îmbunătățirii distribuirii valorii adăugate create în societate, în sensul unei repartizări mai echilibrate a acesteia, deoarece, în prezent, factorul capital este favorizat.
• Produsul intern brut creat de fiecare angajat a crescut semnificativ în perioada de după al doilea război mondial, respectiv între anii 1950 și 2015, de la 18 echivalent euro pe angajat la nivelul unei ore lucrate în Statele Unite, la peste 55 de euro, reprezentând o majorare de 3 ori în acest interval de timp;concomitent, în Franța și Germania sporul a fost de la 8 euro în 1950 la peste 55 euro în 2015, adică de aproape 7 ori. Totuși, remunerarea muncii nu numai că nu a ținut pasul cu această evoluție pozitivă a productivității muncii ci, a înregistrat o degradare a structurii în interiorul factorului de producție, respectiv în sensul creșterii inegalităților între veniturile salariale cele mai mari și cele mai reduse.
• Astfel, cele mai ridicate 10% venituri au crescut ca pondere în venit național al SUA de la 37% în 1950, la 47% în 2015, iar, în Europa, de la 32% la 36% în aceeași perioadă de timp. Totodată, cele mai înalte 1% venituri ca pondere în venitul național au sporit și acestea, în intervalul 1960-2015, de la 13% la 21% în SUA și de la 7% în 1980 la 10% în 2015 în Europa. În același timp, cele mai reduse 50% dintre câștiguri ca pondere în venit național total au scăzut de la 20% în anii 1960-1970 în SUA la 13% în 2015, iar, în Europa, s-au diminuat de la 26% în 1980 la 23% în 2015, deși, repetăm, așa cum s-a arătat mai sus, productivitatea muncii în această perioadă s-a majorat substanțial.
• Subliniem că sporirea veniturilor mari ca pondere în total câștiguri generează o creștere redusă a cererii agregate, deoarece persoanele cu salarii foarte mari au o înclinație marginală spre consum mai scăzută, cea mai mare partea a venitului acestora fiind utilizată pentru economisire și investiții, uneori speculative.
• În contextul sporirii inegalităților în ceea ce privește veniturile se majorează și inegalitățile referitoare la valoarea proprietăților. Astfel, în SUA, ponderea decilei superioare (cei mai bogați 10%) din totalul proprietății private s-a majorat de la 65% în anii 1950 la 75% în 2010-2015. Creșterea acestei inegalități este și mai accentuată pentru percentila superioară (cei mai bogați 1%), greutatea specifică a acesteia în total crescând de la 28% în 1950 la 40% în 2010-2015.
• Consecințele negative ale acestor procese de creștere a inegalității veniturilor și averii au fost agravate de modul defectuos de soluționare a crizei din 2008, conform principiului susținut de marele capital, respectiv „too big to fail”, în acest sens Michel Barnier, comisar european, afirmând că „plătitorii de taxe au achitat o factură uriașă pentru salvarea băncilor, pornind de la constatarea că bugetele publice au fost puternic afectate de criza financiară, care a consumat spațiul fiscal la nivelul guvernelor și, implicit, posibilitatea creșterii veniturilor persoanelor ce au câștiguri reduse.” În prezent, în condițiile noii crize pandemice, pentru a-și apăra interesele, marele capital, adevărate rețele de rezistență, cum foarte adecvat numește academicianul Dăianu diferitele grupuri de interese mai puțin legitime, se pregătește să lanseze drept alibi, în scopul evitării costurilor economice ale ajustării, sloganul „too many to fail”, ceea ce va conduce la creșterea accentuată a datoriilor publice naționale.
• Actualul deficit de cerere, care provoacă multiple disfuncții în economie, tratate și de profesorul Voinea în lucrarea sa, se poate soluționa, în opinia noastră, printr-un mix de politici care se impune să aibă în centru, în mod natural, politica fiscală, aceasta dispunând de instrumentele necesare soluționării problemei respective. Acțiunea politicii fiscale este necesar să vizeze activarea mai puternică a funcției de redistribuire a finanțelor publice, fundamentată de economistul american Musgrave în anul 1959, alături de funcțiile privind stabilizarea și alocarea. Procesul redistribuirii se realizează pe baza utilizării intense a impozitului progresiv pe veniturile și averile globale individuale, precum și prin alocarea bine țintită a unor transferuri sociale către persoanele vulnerabile. Măsura impozitării progresive nu afectează, ci stimulează creșterea economică, ca efect al deplasării unui părți a cererii de la cei bogați la cei cu venituri mici, pentru că aceștia au o înclinație marginală spre consum mai ridicată față de cei avuți, care economisesc mai mult și investesc, îndeosebi speculativ. De asemenea, această măsură nu generează nici presiuni inflaționiste.
• În lipsa spațiului fiscal în multe țări, precum și a blocajului ideologic care împiedică apelul la redistribuire prin politica fiscală, Băncile Centrale au fost obligate să preia în cea mai mare parte obiectivul de acțiune anti-ciclică a politicii fiscale prin utilizarea relaxării cantitative (Quantitative Easing), conform principiilor supply-side și   trickle-down, care, însă, nu și-au dovedit eficacitatea privind transmiterea bunăstării de la cei bogați, din vârful societății, spre cetățenii cu venituri modeste, de la baza acesteia. Deseori investițiile efectuate din banii Băncilor Centrale îmbracă forma plasamentelor în instrumente financiare și activități speculative, care generează „bule” financiare pe diverse piețe, cum ar fi: cea a acțiunilor, imobiliară, a cripto-monedelor etc.
• Un exemplu al utilizării capitalului ieftin pus la dispoziție de băncile centrale din țări dezvoltate către alte scopuri decât sporirea locurilor de muncă în statele de origine este ilustrat de fondul de investiții J.C.Flowers care a cumpărat, în Romania, băncile „Piraeus” și „Leumi”, fuzionate, în prezent, sub forma „First Bank”, instituția dorind, dar nereușind să mai cumpere și alte active financiare din țara noastră, precum „Bancpost”, „Idea Bank”, „Banca Feroviară”, „Garanti Bank”, „Banca Românească”.
• Țările fără o politică socială adecvată prezintă situații extrem de costisitoare pentru foarte mulți cetățeni, cum este cazul în SUA, unde numărul persoanelor fără asigurare medicală din cauza faptului că nu își permit o asemenea protecție medicală este de 22 de milioane de cetățeni (8% din populația activă).
• Opacitatea economică și financiară este caracterizată, în țările dezvoltate, prin neimpozitarea corectă, progresivă a proprietăților, iar în țările mai puțin performante prin neimpozitarea progresivă nici a veniturilor și nici a averilor globalizate, acestea aplicând numai cota unică, respectiv o taxă proporțională asupra veniturilor care este, în fapt, regresivă.
• De subliniat că în literatura de specialitate se fundamentează faptul că „inegalitatea nu este un dat al funcționării economiei de piață, ci un rezultat al ideologiei care stă la baza elaborării politicilor publice destinate soluționării, menținerii sau adâncirii disparităților sociale.”
• Aceste abordări privind lipsa de transparență au la bază și teoriile lui Hayek privind organizarea sistemului social și fiscal. Profesorul Hayek se pronunță în mod ferm pentru raționalismul evoluționist, care apără drepturile existente de proprietate câștigate în timp, în trecut, indiferent cum, în dauna raționalismului constructivist, care susține că prin intervenția conștientă și democratică a statului se pot redistribui, în timp, în limite rezonabile, drepturile de proprietate între membrii societății, în scopul asigurării echilibrului și liniștii sociale.
• În apărarea absolută a proprietății, Hayek se pronunță pentru Adunări locale cu puteri limitate, care să nu-i cuprindă cu drept de vot, pe beneficiarii de transferuri din fonduri publice, respectiv pensii, salarii ale bugetarilor, alocații etc., în scopul împiedicării modificării structurii proprietății. Autorul consideră că treapta superioară legislativă o reprezintă Adunarea federală, care s-ar impune să cuprindă numai cetățeni cu vârsta peste 45 de ani, aleși pentru 15 ani, după ce au demonstrat succesul profesional, concretizat în bogăție, alegerea acestora fiind necesar a se realiza prin filtrul unor entități precum „Clubul Rotary”. Curtea Supremă ar fi alcătuită, în viziunea autorului, din foști membri ai Adunării federale și ar avea toate prerogativele, inclusiv de a declara starea de urgență în caz de tulburări sociale. În mai multe interviuri acordate în anii 1980, Hayek, fost consilier al lui Pinochet și Thatcher, declara că „personal prefer un dictator liberal unui guvern democratic fără liberalism”. Practic autorul consideră, fără să afirme explicit, că singurul regim politic capabil să asigure caracterul intangibil al proprietății este sistemul cenzitar, în care puterea politică este deținută de către cei bogați, considerați a fi singurii care au înțelepciunea de a elabora o legislație responsabilă, ceea ce ar reprezenta o întoarcere în timp cu circa 100 de ani.
• În impunătorul său tratat “Law, Legislation and Liberty” publicat între anii 1973 și 1986, Hayek își exprimă spaima proprietaristă față de orice formă de redistribuire în fața complexului pandorian, afirmând că dacă începem să punem în discuție drepturile de proprietate din trecut și să controlăm mecanismele impozitului progresiv, atunci nu vom mai ști niciodată unde să ne oprim. Deja, în anul 1960 autorul propusese să se includă în Constituții interzicerea principiului impozitării progresive.
• În încheiere, considerăm că subutilizarea politicii fiscale și hipertrofia celei monetare, ca substitut al acesteia, sunt alimentate de: (i) frica de democrație și de impozitul just, echitabil; (ii) refuzul înlăturării opacității și asigurării transparenței totale a veniturilor și a proprietăților; (iii) menținerea paradisurilor fiscale; (iv) libera circulație a capitalurilor în lipsa schimbului de informații dintre țări; (v) blocajul ideologic privind utilizarea funcției de redistribuire a finanțelor publice și aplicarea impozitului progresiv pe averile și veniturile globale, toate acestea fiind de natură să provoace închiderea lentă a deficitului cumulat de salarii, respectiv, începând cu 2008, în 11 ani în Germania, 9 ani în România, 7 ani în SUA etc.
• În lipsa unor acțiuni ferme în scopul eliminării efectelor negative ale măsurilor menționate mai sus, în cele mai multe state se manifestă pericolul alunecării spre creșterea popularității unor formațiuni politice extremiste de stânga sau de dreapta, a căror apariție este determinată de creșterea amplorii conflictelor migratorii, precum și de polarizarea identitară care reprezintă atașamentul la un curent bazat pe originea personală și nivelul bogăției și nu pe valori morale, etice, civice, educaționale etc.
• Ca ultimă frază subliniem faptul că partea a doua a intervenției mele constând în: a) exemple practice de inegalități semnificative manifestate în diferitele state dezvoltate, b) hiperutilizarea politicii monetare în locul celei fiscale de către Băncile Centrale, care nu au legitimitatea democratică necesară, nefiind alese direct de cetățeni pentru a acționa în scopul îmbunătățirii repartizării venitului național în societate, de multe ori relaxarea cantitativă provocând creșterea inegalității, în condițiile în care mandatul băncilor naționale este circumscris asigurării stabilității prețurilor și, adiacent, a stabilității financiare; c) mențiunile privind ideologia și propunerile practice ale lui Hayek, toate acestea nu-mi aparțin, deși sunt total de acord cu criticile formulate la adresa lor, subiectele respective fiind selectate și sintetizate din lucrarea „Capital și Ideologie”, apărută în luna septembrie 2019 și aparținând profesorului Thomas Piketty, care va fi, în câteva săptămâni, în librăriile din țara noastă, tradusă în limba română.