Născut în1883 la Triesch, în Moravia habsburgică, Joseph Alois Schumpeter este preocupat de importanța creației, a elitei antreprenoriale inovative, idee ce îi străbate filosofia, de la The Theory of Economic Development (1932), la Business Cycles (1939) și Capitalism, Socialism and Democracy (1942). Schumpeter a făcut parte, ca ministru de finanțe, în 1919, din guvernul socialist al lui Karl Renner - denumit “tatăl” Republicii Austria, ce a înlocuit într-o formă restrânsă Imperiul Austro-Ungar. Schumpeter a fost profesor de economie la Cernăuți, Graz, Berlin și din 1942, până în 1950 - anul morții sale, în Statele Unite, la Harvard
În cea mai celebră, mai populară și mai citată lucrare a sa, ″Capitalism, socialism și democrație″, apărută în 1942, Joseph Schumpeter anticipează, în răspăr cu Marx, că sistemul economic capitalist al liberei întreprinderi va ajunge în colaps, dar nu din cauza unor revoluții rapide și violente ale proletariatului, ci ca urmare a slăbirii sale graduale prin acțiunile treptate ale clasei intelectuale. Cei mai de succes antreprenori vor dori să-și conserve și să-și consolideze pozițiile pe piețe, prin reducerea concurenței, inclusiv prin reglementări, ceea ce va duce la corporatism, la creșterea inegalităților și la reducerea mobilității sociale. Ulterior, intelectualii vor critica tot mai acerb aceste neajunsuri, deși acestea nu sunt intrinseci capitalismului, ci dimpotrivă, și vor promova măsuri care îl vor denatura și mai mult, descurajând antreprenoriatul.
Astfel că, în cele din urmă, ceea ce va rezulta nu va fi o formă de socialism precum cel avut în vedere de Marx sau cel implementat în URSS, ci mai mult o dictatură economică, soft, birocratică și managerială, care va funcționa în paralel cu democrația politică și cu parlamentarismul asociat acesteia.
Schumpeter nu deplânge, dar nici nu celebrează rezultatul viziunii sale. Spune că nu face decât să analizeze științific o serie de tendințe pe care o consideră semnificativă, menținându-se pe o poziție cu totul apolitică. Însă această viziune se coroborează foarte bine cu altă idee a sa, anume aceea că progresul tehnologic și creșterea economică se datorează nu în primul rând liberei concurențe, cât mai ales marilor corporații oligopoliste (sprijinite și de stat), cu suficient capital pentru cercetare și dezvoltare. Cu alte cuvinte, pentru a genera ″distrugere creativă″, ″mâna invizibilă″ a pieței are nevoie de ″mănușa de fier″ a statului.
De fapt, prin asta el pune bazele unei utopii intelectuale care ajunge la deplină maturitate în monumentala (și neterminata) ″Istorie a analizei economice″, apărută postum în 1954. Într-o spectaculoasă demonstrație de forță intelectuală, în care pune sub lupă întreaga istorie a gândirii economice, de la Aristotel la John Maynard Keynes, Schumpeter își trădează adevărata ambiție: aceea de a elabora o adevărată ″metafizică″ a analizei economice, aproape o ″meta-economie″, care în plan practic ajunge să se reflecte chiar într-o utopie a planificării.
Sursa:
Joseph A. Schumpeter, "Istoria Analizei Economice", volumul I - Epoca fondatorilor
Prefață de George Virgil Stoenescu, traducere de Gabriel Mursa
Colecția "Biblioteca Băncii Naționale a României" coordonată de academician Mugur Isărescu - Curtea Veche Publishing
Deși critic de-a lungul vieții atât la adresa lui Marx, cât și față de demersuri intervenționiste masive precum New Deal-ul lui Roosevelt, Schumpeter este elogios față de Marx în multe pasaje din ″Istoria analizei economice″ și chiar îi folosește într-o oarecare măsură metodologia, prin aceea că încearcă să detecteze și să interpreteze ″condițiile material-istorice″ care au favorizat, în diferite epoci, apariția și succesul anumitor teorii și școli de gândire, fără să discute pertinența, corectitudinea, ″adevărul″ acestora.
De asemenea, atunci când se referă la diverși autori, Schumpeter face distincția (exprimată de el în cuvinte și expresii mai complicate) între ″practicieni″ și ″teoreticieni″, sau între analitică și economie politică. Potrivit lui, practicienii sunt acei buni (chiar excelenți) cunoscători ai mecanismelor economice ″de zi cu zi″, capabili să extragă concluzii și recomandări de politici ″de bun simț″, de multe ori pe linia liberalismului clasic: evitarea deficitelor și a îndatorării publice, fiscalitate care să încurajeze investițiile, libertatea comerțului etc. Deși are des cuvinte de laudă la adresa lor, transpare de asemenea foarte limpede condescendența lui Schumpeter față de această categorie: acești oameni nu sunt teoreticieni în adevăratul înțeles al cuvântului, fiind incapabili (și deloc preocupați) să desfășoare structuri argumentative unificatoare care să explice exhaustiv mecanismele economiei.
Această obsesie pentru ″puritatea teoretică″ a economiei, dincolo de rezultatele implementării ei în practică prin politici publice, îl determină de altfel pe Schumpeter să desfășoare uneori raționamente extreme. De exemplu, referindu-se la problema calculului economic în socialism, dezvoltată în principal de austriecii von Mises și Hayek, Schumpeter încearcă să demonstreze că respectivul calcul nu este imposibil din principiu, ci doar extrem de complicat.
Astfel, Schumpeter scrie, pe urmele economistului italian Enrico Barone, că ″pentru orice sistem socialist controlat de la centru există un sistem de ecuații (pentru calculul cererii și ofertei – n.r.) care are un set de soluții unic determinat, în același sens și cu aceleași caracteristici precum pentru un sistem capitalist perfect competitiv″ și că ″asta înseamnă că, referindu-ne exclusiv la logica sa pură, planificarea socialistă are sens și nu poate fi respinsă cu argumentul că ar duce în mod necesar la haos, risipă sau iraționalitate″.
Referința la Barone nu este întâmplătoare, dat fiind că italianul a dezvoltat conceptul ″echilibrului general″ calculabil (între cerere și ofertă) al economiei, formulat inițial de către economistul francez Léon Walras. În paginile ″Istoriei analizei economice″, Schumpeter îl numește pe Walras ″cel mai mare dintre toți economiștii″, pentru că a avut ambiția și inspirația de a dori să creeze un sistem coerent (chiar dacă static) de ecuații matematice care să exprime acest echilibru în integralitatea sa:
″Sistemul său de echilibru economic, care unește calitatea creativității <revoluționare> cu cea a capacității clasice de sinteză, este singura operă a unui economist care suportă comparație cu realizările fizicienilor teoretici. Comparată cu ea, cele mai multe scrieri teoretice ale perioadei – și nu numai – oricât de valoroase în sine și oricât de originale din punct de vedere subiectiv, arată ca niște bărci pe lângă un vas de croazieră, ca niște tentative inadecvate de a prinde câte un aspect particular al adevărului Walrasian. Este reperul extraordinar al drumului pe care economia merge către statutul de știință riguroasă sau exactă și, deși demodată acum, reprezintă în continuare fundamentul celor mai bune demersuri teoretice ale timpurilor noastre. Din păcate, Walras însuși acorda prea multă importanță filosofiilor sale îndoielnice despre justiție socială, schemei sale de naționalizare a pământului, proiectelor sale de management monetar și altor lucruri care nu au nimic de a face cu superba sa realizare din cadrul teoriei pure. Asta l-a costat bunăvoința multor critici competenți și, îmi imaginez, a pus la încercare răbdarea multor cititori ai săi. În orice caz, trebuie înțeles că omagiul de mai sus se referă strict la teoria sa pură″.
Acest pasaj din ″Istoria analizei economice″ redă o legătură fundamentală între ambiția de ″purificare″ teoretică exhaustivă a științei economice prin matematizare și cea de planificare centralizată intervenționistă a ″economiei reale″. Pentru că, odată ce ai reușit să reduci complexitatea și imprevizibilul vieții economice la un șir de ecuații, pasul următor logic este să îți dorești să implementezi sau măcar să testezi teoria în ″realitate″, prin politici publice. Oricât ar fi încercat Schumpeter să mențină un zid între teoria pură și economia politică, cea mai accesibilă și mai atrăgătoare calitate a științei exacte este aplicabilitatea sa practică. De aceea, utopia matematizării economiei merge mână în mână cu cea a ingineriilor sociale. Libertatea antreprenorială și concurența, despre care Schumpeter știa foarte bine că sunt singurele capabile să asigure dezvoltarea economică, pot fi justificate doar prin menținerea economiei pe teritoriul care îi este propriu, al științelor sociale, ca teorie a acțiunii (praxeologie).
