Rândurile de mai jos descriu modificări care au survenit în ultimii ani la confluența gândirii politice cu gândirea economică din statele dezvoltate. Aceste modificări au afectat masiv independența principalelor bănci centrale ale lumii (Fed-ul american, Banca Centrală Europeană, Banca Japoniei etc.) și sunt pe cale să influențeze și comportamentul băncilor centrale din statele emergente.


Perspectiva politică


Cu cât rata dobânzii este mai mică decât ritmul de creștere economică (r < g), cu atât este mai bine din perspectivă politică, deoarece:

1) o rată a dobânzii r cât mai mică (eventual nulă sau negativă) permite economii la cheltuielile bugetare, care pot fi redirecționate către alte utilizări (creșteri de pensii și salarii, creșteri de investiții etc.);
2) o rată a creșterii economice g cât mai mare (eventual peste 5 la sută pe an) permite creșterea veniturilor bugetare fără o creștere a taxelor (ceea ce atrage simpatia mediului de afaceri) și o o amânare sine die a reformelor structurale;
3) întrucât rata dobânzii r este considerată un proxy pentru remunerarea capitalului, o relație r < g duce la o redistribuire a bogăției dinspre factorul capital spre factorul muncă, corectând o tendință seculară observată de Thomas Piketty, prin care în ultimele decenii remunerarea capitalului a luat-o înaintea reenumerării muncii;
4) chiar dacă politicile fiscal-monetare ultra-relaxate duc la o creștere a datoriei publice și private, aceasta nu constituie o problemă atâta timp cât ratele dobânzilor rămân mici.

Perspectiva economică


Până în urmă cu 10-15 ani, economiștii ar fi putut obiecta la perspectiva politică descrisă mai sus, utilizând în principal două argumente:

1) rata dobânzii nu poate scădea sub zero (atunci publicul și-ar converti masiv economiile în numerar) și nici nu poate rămâne mult timp la niveluri scăzute, fără riscul reinflamării inflației. Numai că, în ultimii 10-15 ani inflația s-a încăpățânat să rămână foarte scăzută, în ciuda unor dobânzi nule și a unor relaxări cantitative ale lichidității fără precedent. Astfel, a dispărut principalul argument economic contra unor rate ale dobânzii excesiv de mici, „low for long” (L4L).
2) rata creșterii economice are limite obiective, date în primul rând, de nivelul de dezvoltare al economiei (pentru UE creșterea potențială este, probabil, în jur de 1,5 la sută, pentru SUA în jur de 2 la sută), asta deoarece cu cât un stat este mai aproape de Frontiera Posibilităților de Producție, cu atât îi sunt mai greu accesibile ritmuri înalte de creștere. În al doilea rând, rata creșterii economice trebuie corelată cu faza ciclului economic. Astfel, atunci când economia este într-o fază de recesiune, teoria neo-keynesistă recomandă o forțare a creșterii economice peste potențial, dar aceeași teorie recomandă o creștere sub potențial atunci când economia se află în faza de boom. Numai că, după marea criză financiară din 2008, s-au găsit întotdeauna motive pentru a ignora fazele ciclului economic (criza grecească în Europa, competiția politică dintre Republicani și Democrați în SUA etc.), astfel încât astăzi aproape nici un economist nu mai face această distincție.

În plus, embrionii gândirii economice prin care stimulul monetar poate scădea r și, concomitent, poate crește g – făcând suportabilă plata datoriei astfel rezultate – au apărut încă din anii ’70 (Nicholas Kaldor, Roy Harrod) ai secolului trecut. Nu degeaba, comentatori lucizi, precum Harold James (de la Universitatea Princeton), numesc aceste abordări „gândire magică”, deoarece dau iluzia unor câștiguri ușoare, obținute fără costuri. Or, noi știm că în economie totul se plătește, mai devreme sau mai târziu.

Factori specifici care au dus la îmbrățișarea gândirii magice de către mainstream-ul politic

Politicienii din toată lumea sunt uniți prin neplăcerea pe care le-o provoacă reformele structurale, care nu sunt aducătoare de voturi și ale căror rezultate se vad abia pe termen lung, atunci când publicul a și uitat cine a inițiat reforma respectivă. De asemenea, în rândul electoratelor, relaxările fiscal-monetare sunt mult mai populare decât reformele structurale. Dar, dincolo de aceste asemănări generale, au existat circumstanțe specifice care au stimulat factorul politic din diverse țări spre îmbrățișarea gândirii magice:

a) întrucât Uniunea Europeană nu dispune de o politică fiscală comună, a fost mult mai ușor să fie împinsă BCE în rolul de salvator al Uniunii, cu prilejul crizei grecești sau a altor crize care au afectat flancul sudic, chiar dacă acest lucru s-a făcut la limita mandatului acelei instituții;
b) în SUA, disputa partizană, devenită toxică, pentru voturile muncitorilor albi, a făcut ca atât partidul Republican, cât și partidul Democrat să mărească miza, crescând semnificativ deficitul bugetar și punând Fed-ul într-o poziție în care orice majorare a dobânzii poate avea consecințe dramatice;
c) în Japonia, nivelul exorbitant al datoriei publice și private (cel mai înalt din lume) lasă Banca Japoniei practic în imposibilitatea de a majora rata dobânzii. Astfel, chiar și un critic al politicii BoJ precum Kunio Okina recunoștea că acesta nu mai are alt rol decât acela de “a ajuta finanțarea politicii fiscale a Japoniei”.

Astfel, marile bănci centrale ale lumii s-au văzut antrenate, parțial fără voia lor în politici macroeconomice nesustenabile, cedând mult din independența lor față de guverne. Dar, parțial acest lucru s-a făcut cu acordul lor și aceasta dintr-o cauză cât se poate de neașteptată.


De ce a achiesat mainstrem-ul economic la gândirea magică

Principalele bănci centrale ale lumii au rămas fidele unui obiectiv de inflație de circa 2 la sută pe an, considerat stabil și imuabil în timp. Aceasta în pofida unor factori seculari care arătau că inflația exprimată prin Indicele Prețurilor de Consum tinde spre niveluri mai mici, de 1,5 la sută sau poate chiar 1 la sută pe an:

- progresul tehnologic care a permis crearea de produse și servicii mai ieftine;
- îmbătrânirea populației, care a dus la o creștere globală a economisirii, împingând în jos inflația;
- globalizarea, care a dus la accesarea unei forțe de muncă ieftine.

Încăpățânându-se să țintească un nivel de inflație de 2 la sută (valabil poate pentru anii ’90 ai secolului trecut, dar nu și pentru prezent), băncile centrale au apăsat până la podea pedala scăderii dobânzilor, fără nici un rezultat în ce privește atingerea țintei de inflație. Acest lucru nu a făcut decât să le ambiționeze în a continua sine die această politică, dublând-o cu experimente precum Relaxarea Cantitativă și forward guidance. Nimic din toate acestea nu ar fi fost necesar dacă ținta de inflație pentru țările dezvoltate ar fi fost redefinită în jurul nivelului de 1 la sută, mai adecvat condițiilor actuale; nici dobânda nu ar fi trebuit ținută atât de jos atât de mult timp, nici piețele nu ar fi fost inundate de lichiditate. Desigur, marile bănci centrale au o scuză bună: ele nu au făcut altceva decât să-și urmărească ținta de inflație stabilită prin mandat și au făcut-o indiferent de circumstanțele modificate. Astfel, gândirea magică de la nivelul politic s-a întâlnit cu gândirea magică de la nivelul economic.

Numai că toate acestea vor avea consecințe nefaste pe termen mediu și lung, după cum urmează:

a) inflația, chiar dacă nu este un pericol pe termen scurt și mediu, poate răbufni pe termen lung ca rezultat al politicilor ultra-relaxate;
b) la rate ale dobânzii apropiate de zero, nu mai are loc nici o triere a eficienței investițiilor (chiar și o investiție cu profitabilitate de 1 la sută pare eficientă), ceea ce duce la o risipă enormă de resurse;
c) ținând r < g pe o perioadă îndelungată de timp, nu se îndeplinește scopul remunerării superioare a muncii în raport cu capitalul, deoarece acesta din urmă va migra înspre câștigurile speculative bursiere și non-bursiere;
d) dacă, prin politica monetară ultra-relaxată, piețele bursiere nu sunt lăsate să se ajusteze, ele nu își vor mai îndeplini rolul de semnalizator al dezechilibrelor macroeconomice și microeconomice;
e) creșterea economică nu poate fi stimulată la infinit, mai ales în condițiile schimbării de paradigmă impuse de criza climatică. Nu suntem adepții teoriei că trecerea la noi tehnologii va duce, automat, la o creștere economică mai mare. Din contră, schimbarea proceselor de producție va presupune o sacrificare temporară a creșterii economice;
f) hipertrofierea datoriilor publice și private, care la niveluri scăzute ale dobânzii par sustenabile, poate duce la insolvențe masive de îndată ce dobânda crește, fie și marginal;
g) băncile centrale își pierd complet independența, devenind simpli executanți ai priorităților guvernamentale.


În loc de concluzie

În teoria și practica economică nu trebuie rescrise manualele și nici căutate noi modele (gen Modern Monetary Theory – MMT). Teoria economică valabilă acum 30-40 de ani este la fel de valabilă și acum. Mai bine s-ar recunoaște că măsurile monetare și fiscale neortodoxe s-au datorat unor factori politici care urmăreau scopuri extra-economice (fie ele și bine intenționate): nedezmembrarea Uniunii Europene; liniștirea muncitorilor albi americani care îți simțeau amenințate slujbele lor etc. Putem înțelege – și accepta – astfel de măsuri, dar nu trebuie să pervertim știința economică.

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Valentin Lazea

Valentin Lazea

Economist șef al BNR

Articole ale aceluiași autor

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.
Politica de utilizare cookies

Căutare

Autori