Ne preocupă în mod plenar, şi nu neapărat că acum suntem în faţa unei decizii politice de adoptarea a euro, problematica convergenţei şi calitatea acesteia de a susţine un astfel de demers. Obiceiul nu prea bun de a simplifica lucrurile ne-a dus şi cu această noţiune în pragul unor generalităţi, pe drum pierzând-şi chiar conținutul. Despre convergență, ca şi despre sustenabilitate, vorbim în formulări în spatele cărora ne ascundem cu grija de a nu fi surprinși cu garda jos, la fel ca și în cazul reformelor structurale, a căror sens nu fost elucidat nicicând pentru a crea un curent de asumare şi de a le face. Despre ele s-a vorbit doar în termeni că sunt grele, costă şi nu este momentul.

Încă trăim cu impresia că ”măreţia” cuvintelor utilizate ne recomandă ca mari cunoscători în materie, dar din păcate ele nu au reverberația în politicile economice care ar trebui să le dea viață. Așa am ajuns să constatăm că nu putem adopta moneda unică pentru că nu suntem pregătiți pentru ea, iar pe lângă deriva începută în cazul indicatorilor care consfințesc criteriile de la Maastricht sau matricea dezechilibrelor macroeconomice se adaugă insuficiența îngrijorătoare a convergenței reale, care nu poate fi redusă doar la un PIB pe locuitor. Dar, şi în acest caz, se uită că acel PIB este creat de o structură economică care utilizează capital natural, fizic şi uman, în diferite combinaţii, care ar trebui să urmărească eficienţă, dezvoltare, progres, toate spre standardele europene şi a căror realizare definesc calitatea guvernanţei.

Într-adevăr, stadiul convergenței reale este îngrijorător prin prisma calificării de care avem nevoie pentru a fi acceptați, Tratatul de funcționare a UE precizând că durabilitatea îndeplinirii criteriilor de adoptare a euro constă în sustenabilitatea acestora. Or, privind la matricea structurală a dezvoltării economice, deocamdată ne confruntăm cu inegalități, chiar dacă în 2017 la criteriul PIB/loc, la paritatea puterii de cumpărare, am ajuns la 61% din media UE. Ceea ce este de dorit este ca sinergia economiei în ansamblul ei și părți ale acesteia, mai ales a polilor de dezvoltare, să se sprijine reciproc într-un cerc virtuos al unei emergențe de tip ”recuperare” a întârzierilor care să facă posibilă adoptarea euro de către România.

Am tratat până acum dezideratul adoptării euro prin prisma interesului politic național, în raport cu oportunitățile și provocările prezentului, și a necesității de a fi activi în demersurile de reformare a UE, zona euro captând atenție mărită, eforturi și resurse considerabile de care țările cu derogare ar putea să fie private prin prisma priorităților impuse de partenerii noştri. La ansamblul de disensiuni care consumă UE în prezent și care au motivat reformarea ei, mulți analiști spun că ceea ce (mai) ține Uniunea împreună este euro. Reamintesc că, în zilele dificile ale crizei financiare, oficiali ai UE s-au exprimat în sensul că dacă euro nu poate fi salvat, nici Uniunea nu va mai avea viitor. Acest adevăr este mai mult decât convingător dacă privim la ce reprezintă (teoretic și pragmatic) moneda care ajunge să servească nu un stat, ci o uniune economică de talia UE. Ca urmare, concentrarea pe perfecționarea funcționării zonei euro prin îmbunătățirea Uniunii Economice și Monetare nu este de loc un simplu moft și o necesitate stringentă a însăşi existenţei UE. Această necesitate nu poate fi doar contemplată de un stat membru UE cu derogare, fără implicare măcar din punct de vedere al consecințelor, cu atât mai mult cu cât în miezul deciziilor legate de zona euro, România va deține președinția rotativă a Consiliului Europei.

Insistențele mele pe inițializarea unui demers instituțional de pregătire pentru adoptarea monedei unice cu un sprijin politic asumat țineau de necesitatea de implicare în proiect, el la rândul lui fiind sub scrutinul Consiliului și Comisiei Europene pentru a nu fi pierdut, ci întărit. Apropierea noastră, măcar ca intenție politică (cu efectele instituționale ulterioare), de nucleul dur al UE – zona euro – avea în față oportunități, dar și provocări. Nu cred că am fost în opoziție cu mulți dintre comentatorii pe subiect, care au privit mai profund şi pe drept la aspectele tehnice (criteriile) ale adoptării euro, dar nu puteam să accept că putem rămâne doar cu îngrijorări fără a porni la desțelenirea lor.

Decizia politică anunțată de președintele PSD, Liviu Dragnea, în ziua de 19 martie a.c., cu privire la înființarea Comisiei Naționale pentru aprobarea planului de fundamentare a aderării la moneda Euro in 2024, vine să așeze la aceeași masă pe toți acei care cred că au de spus ceva și, sper, că vor ajuta la soluțiile unui proces fluid și angajant ca evenimentul să aibă loc în 2024. Se vorbește de Academia Romană, Președinție, Guvern, parți interesate din societatea civila, alte instituții, structurile asociative ale autorităților locale etc., un autentic complex de expertiză și opinii prin care să se poată ca ”până la 15 noiembrie cel mai târziu calendarul de implementare şi planul de acțiune si de măsuri sa fie aprobat, pentru ca începând cu 1 ianuarie 2019 să se implementeze aceste măsuri”.

Avem în față un posibil calendar pe termen scurt și o țintă, lucruri concrete care ar trebui să ducă rapid şi la o consensualizare politică pe proiect, pentru a se ajunge la o foaie de parcurs. Sper ca acest proiect să nu ne mai despartă în retorici neproductive, ci să ne adune eforturile exact pentru a pune în valoare însăși miza aderării noastre la UE, pentru care a existat un consens politic la vremea respectivă. Să ne amintim de momentul Snagov 1995 când a fost formulată Strategia de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană.

Este momentul să ne uităm cu o nouă prospețime la tratatul pe care l-am adoptat prin protocolul de aderare de jure la UE, la legile noastre rezultat al unei armonizări la dreptul UE (tot un fel de convergență) și să extragem din ele pasul necesar pentru o guvernare în care convergența nominală exersată până acum cu rezultate bune și convergența reală ca proces continuu să fie susținute de politici economice adecvate și de o disciplină fiscal-bugetare care să le dea sustenabilitate. Sustenabilitatea și macroprudențialitatea sunt abstractizări ale unor vaste studii empirice prin care s-au căutat dozaje de politici, măsuri și mecanisme pentru ca o economie să rămână cât mai mult timp în faza creșterii sale și mai bine pregătită în fața unor șocuri asimetrice, greu de evitat într-o lume a celor mai vaste interdependențe ca cea de azi. Citite într-o altă cheie, sustenabilitatea și macroprudențialitatea sunt instrumentele menținerii la putere printr-o guvernare benefică cetățeanului, acesta neputând fi ”protejat” decât de un mediu economic sănătos.

Prin susținerile mele de cercetător științific, arondat de peste 50 de ani unui institut academic, nu vreau să aduc prejudicii nimănui și nici critici guvernărilor care s-au succedat de la aderare până în prezent, întrucât trebuie înțeleasă sorgintea democratică a unui guvern și programul electoral al unui partid/alianțe prin care s-au strâns sufragiile necesare pentru a guverna. Ceea ce vreau este să cred în mecanismul dialecticii, acela că, după 10 ani de la aderare la UE, România începe drumul ieșirii din derogarea de a nu avea moneda unică și devine un partener deplin ala Uniunii Economice și Monetare, prin asumare de costuri și beneficii conștientizate privite ca un complex de responsabilități față de destinul României legat de apartenența la UE. Aceste responsabilități devenite instituționalizate cred că au deja a anumită masă critică reprezentată de o acumulare de experiență a unei Românii aflate pe un drum dificil al tranziției sistemice, a cărei dimensiuni cantitative poate trece la un salt calitativ, cel al asigurării unei convergențe economice și monetare autentice și sustenabile.

Astfel, noțiunile de convergență și de sustenabilitate revin în atenție prin adevărata lor semnificație, iar a te apleca serios prin politici economice adecvate pentru a le da sensul corect, reduce din sacrificiile pe termen scurt impuse de anumite reforme structurale și aduce beneficii societății pe termen mediu și lung. Acesta este mesajul necesar către cetățenii acestei țări care și-au dorit re-europenizarea, că tranziția noastră poate să se termine și se intră ciclul virtuos al integrării europene care a asigurat creșterea standardelor de viață a milioane de cetățeni europeni.

Ceea ce este comun convergenței și sustenabilității este calitatea lor de procese care, o dată puse pe făgaș, devin intrinseci programelor de guvernare ca și repere continue și vor mai ostoi din multitudinea de critici care consumă viața politică pe ținte care nu servesc cu nimic bunăstării cetățenilor noștri. Pledoaria mea trebuie susținută puțin și teoretic, dar în sensul proiectului politic european, de ce este necesar să ne concentrăm pe convergență.

Realizarea convergenței reale este o provocare prin prisma calității României de țară membră a UE, iar actualitatea termenului în vocabularul academic sau cel al deciziilor practice legate de conținutul politicilor economice de promovat este invocată ca cerință obligatorie de către Comisia Europeană şi Banca Centrală Europeană. Dacă termenul de convergență, conform dicționarului explicativ, are semnificația urmăririi unui traseu spre același punct, să nu uităm că suntem practic într-o competiție cu mai multe state, unele în zona euro, altele care aspiră la ea.

Convergența în sens larg este un proces pragmatic ordonat şi nu întâmplător, desfășurat în timp, angajând una sau mai multe entități, care aspiră la realizarea unor referințe pre-existente, de regulă fixate de acele entități prin consens asupra unui obiectiv pe care îl servește – moneda unică. Față de aceste referințe, libertatea noastră constă în mix-ul de mijloace/politici folosite pentru a ajunge la ele, prin schimbarea unei realități cu o alta, dar nu în afara unor reguli. Derogarea de la euro este de fapt timpul acordat nouă, ca o altfel de libertate, de a ne putea pregăti pentru o convergență sustenabilă, astfel ca intrând în zona euro, economia românească să fie parte a susținerii sănătății monedei unice.

După criza financiară, criteriile de convergențănominale (Maastricht) au pălit în fața efectelor crizei zonei euro și privind mai profund la cauze acesteia, iar statele membre UE mici care au reușit adoptarea euro s-au înscris în conceptul ”ușilor deschise” ale proiectului european, chiar în situațiile sale dificile. Toată lumea știe că atingerea criteriilor de la Maastricht era o fotografie de moment bună care își cam perdea conturul și acuitatea, tocmai prin atenția mai puțin acordată convergenței reale, deși tratatul stipula necesitatea sustenabilității lor. Nu trebuie să considerăm că accentul pe convergența reală ar fi un set de referințe suplimentare, dacă ele trebuie să fie însăși dota rațională/intrinsecă a sustenabilității criteriilor nominale.

Ca urmare, convergența reală, din punct de vedere conceptual, ar putea descrie structuri sau tendințe ale economiei unei țări care să satisfacă cel puţin două cerințe, în raport cu pregătirea trecerii la euro: (a)asigurarea sustenabilității îndeplinirii criteriilor nominale, pe termen mediu; (b)asigurarea sustenabilității folosirii monedei unice în propria economie, în condițiile transferării politicii monetare de la nivel național, la nivelul zonei euro. Această orientare conceptuală încearcă să pună în evidență câteva corelații dinamice. Astfel, mix-ul de politici asigurând îndeplinirea criteriilor de convergență nominală trebuie să abordeze implicit problematica complexă a convergenței reale. Avem și unele concluzii de care ar trebui să ținem cont.

Convergența nominală poate fi stimulată de o corectă preocupare pentru convergența reală, după cum preocuparea pentru convergența reală poate constitui un bun eșafodaj în asigurarea consistenței indicatorilor convergenței nominale. Ca urmare, putem afirma că cele două convergențe, reală şi nominală se potențează reciproc, fiecare din ele asigurând mediul propice al manifestării celeilalte. Sincronismul economiei naționale cu cel al economiei zonei euro a U.E. poate fi asigurat şi consolidat aducând la același ritm - în sens de bătaie de ceas - convergența reală cu convergența nominală. Tendințelor structurale (inclusiv prin reforme de gen) din cadrul proceselor asigurând convergența reală ar trebui să se compatibilizeze cu susținerea criteriilor de convergență nominală pe termen mediu şi lung.

Distribuţia responsabilităţilor instituţionale - cel puţin la nivel de banca centrală şi executiv, dar și în profunzimea structurilor instituționale - în ceea ce privește cele trei dimensiuni ale convergenței – juridice, nominale şi reale - ne duce la constatarea că acel sincronism şi sinergie necesare între convergența reală şi nominală implică comportamente şi disciplină bine orientate. Cineva spunea că este momentul ca politicul să se apropie de știință. In legătură cu această remarcă, Wolfgang Munchau (editorialist al FT), spunea cu ani în urmă că țările noi aderente la UE (central-europene) nu pot să-şi permită întârzieri nejustificate în adoptarea euro, pentru că atunci nu mai are rost să vorbim de posibilitatea unui proces autentic de convergență. Este înțelegerea că euro nu este un scop în sine, ci și vehiculul ca, ulterior adoptării lui, să devină un instrument în arsenalul continuumului convergenței reale realizate în plan național. Aici mă despart, dar nu neapărat împotriva lor, de cei care privesc convergențe reală de o manieră foarte tehnică, când, în fapt, convergența reală trebuie înțeleasă ca o achiesare la valorile UE.

Cu această ultimă concluzie, interesul/corecta inițializare din punct de vedere al voinței politice și a politicilor publice/realizarea convergenței reale este dovada interesului național pentru o ancorare complexă, multidimensională a României la ceea ce reprezintă însăși esența proiectului european. Greutățile proiectului european sunt acum și ale noastre, fiind parte din el. Dar dacă credem în el și trebuie să o avem din multe alte motive care ne privesc ca națiune, atunci angajarea noastră politică pe drumul care să facă convergența reală operațională, ca un crez în valorile pe care împărtășim în comun, nu poate fi decât de bun augur pentru România. Oportunitățile oferite de reformarea UE trebuie privite din calitatea unui stat aflat în interiorul acestui proiect politic, unde implicarea și nu contemplarea este regula. În acest context, nu timpul pregătirii noastre a devenit problema, ci momentul stabilirii ca această pregătire să fie pusă pe făgașul normalității rezultate din semnarea protocolului de aderare la tratatul de funcționare a Uniunii.


Napoleon Pop

Napoleon Pop

Consultant strategie, Cancelaria BNR

Articole ale aceluiași autor

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.
Politica de utilizare cookies

Căutare

Autori