Mergând pe înţelepciunea populară „tot răul spre bine”, să uităm că binele înseamnă valorificarea unei oportunităţi, cât de mici, în siajul unor provocări devenite mai mult riscuri decât aducătoare de beneficii. Suntem cu toţii martorii unor schimbări rapide în pragul celei de a patra revoluţii industriale, în cadrul căreia factorii care o structurează au aşezat în faţa tuturor ţărilor planetei o nouă competiţie. Vorbind despre globalizare, ajunsă la unele limite  şi trebuind să fie întoarsă din drum sau împinsă înainte, dar în alt fel, şi/sau despre integrarea europeană, putem enumera eşecuri în ambele planuri de interacţiune a statelor – o globalizare informală şi o integrare europeană  formală. Competiţia la care facem referire chestionează însă chiar ordinea internaţională.

Acceptând acest fapt, să privim cu curaj (re)poziţionările de orice fel – politice, geopolitice şi geostrategice – care frământă puterile tradiţionale şi la care aspiră puterile emergente. În funcţie de acest lucru, ne îngăduim a discuta despre ceea ce ar trebui să facă România, ca stat membru al UE, Uniune ea însăşi pusă în pericol din punctul de vedere al propriei existenţe. Riscurile UE sunt cele autogenerate fie de propriile-i politici şi de sistemul de decizie (crizele financiară, economică, fiscală, a datoriilor externe şi bancară, politica de imigraţia, derapaje ale unor SM de la tratate, Brexit), fie de factori externi (noua administraţie a SUA, antagonizarea Rusiei, stabilitatea financiară globală, politicile monetare relaxate, emigraţia din zonele de conflict, protecționismul comercial, schimbările climatice, relația transatlantică etc.).

Pentru viitorul României, singura ipoteză pe care o considerăm de luat în seamă rămâne consolidarea în proiectul politic european, definit de Uniunea Europeană. Din acest punct de vedere şi cu referire la etapele de modernizare sui generis a ţării din trecutul său istoric, modern şi parcursul contemporan (de la Revoluţia din 1848, trecând prin Unirea Principatelor Române, domniile lui Cuza şi Carol I, România Mare, domnia lui Carol al II-lea şi transformările sistemice de după 1990), România, prin Acordul de Asociere la Comisiile Economice Europene din 1993 (CEE devenite UE prin tratatul din 1995)  și Tratatul de aderare la Uniunea Europeană din 2007, a devenit parte a celui mai de anvergură proiect politic al Europei din toate timpurile.

Această participare dovedește nu numai un act de voință politică al clasei politice românești, ci și opțiunea populară la nivel de țară, validată prin consensul partidelor politice asupra a trei strategii capitale pentru destinul ei democratic european: de orientare sistemică (1990, trecerea la economia de piaţă), de argumentare a necesității integrării europene a României pe baze juridice (1995, strategia de pregătire a aderării României la UE) și de confirmare a unui proiect de dezvoltare pe termen mediu, ca fundament al pregătirii de aderare prin negocierile consistente  pe domenii, pentru calitatea de stat membru deplin al UE (2000, strategia de preaderare).

Fundamentarea bine documentată a consensurilor politice, validate și de către Parlamentul României, a avut rolul deschiderii spre ireversibilitate a acțiunii politice naționale de construcție legislativă și instituțională a României, ca stat democratic cu economie de piaţă funcţională, recunoscut ulterior ca atare de partenerii internaționali. În subsidiar, dar de aceeași importanţă crucială, consensul a privit şi umbrela de securitate de care avea nevoie România, asigurată de sistemul de apărare colectivă al Alianței Nord-Atlantice – NATO.

Ceea ce trebuie subliniat este că, pe fundalul poziționării directe sau indirecte, via UE, în sistemul global de relații politice, economice, financiare și comerciale, România a căutat să-și asigure propria securitate națională în toate dimensiunile ei, sub acoperământul căreia să-și poată construi un viitor la standardele europene, pentru propriii cetățeni. Desigur, o astfel de țintă nu este ușor de realizat când se îmbină un complex de factori – propria capacitate de guvernare, acomodarea la interesele partenerilor, noile provocări şi incertitudini produse de globalizare, care au afectat însăşi procesul de integrare europeană. O acumulare de erodări din cauza lipsei unui activism extern ferm, precum și performanțe de guvernare mai scăzute, în susținerea anvergurii relațiilor deschise pe frontul a numeroase parteneriate prin efortul propriu, au pus şi pun România în fața unor opţiuni ca stat membru al UE, clarificate cât de cât de cele cinci scenarii ale Comisiei Europene şi de cel de sinteză, al şaselea, al lui Jean-Claude Juncker, asupra cărora trebuie să ne pronunţăm.

De reţinut că, după criza financiară combinată cu transformările recente în plan global, mai apropiate sau mai îndepărtate geografic de spaţiul european,  UE şi România s-au confruntat cu resurse politice și economice insuficiente, ca rezultat al unui mod oarecum brutal de ieșire din lanţul de crize, dictat fie de unii parteneri din UE (programe de austeritate ce s-au dovedit  exagerate în măsurile restrictive, cu afectarea dezvoltării), fie de organismele financiare internaționale.

Pentru România, contextul internaţional (mai ales cel de la vecinătatea de est) şi cel european în spaţiul Uniunii, presupune, din punctul nostru de vedere,  o revigorare a consensului politic național, focalizat de data aceasta pe un mod de acțiune în virtutea noilor abordări ale UE în planul asigurării securităţii europene şi implicit a celei naţionale în toate planurile acesteia.

Atât în spațiul european, sub impactul reformării UE, cât și în cel global, România are de făcut față apariției unor noi interese și dimensiuni de competiție economică și politică. Ca urmare, recunoscându-ne o certă lipsă de activism intern și extern, ne confruntăm cu necesitatea urgentă de poziționare a României față de scenariile viitorului UE la nivel european și global. Pentru a răzbi ca stat membru cu drepturi depline, apartenența noastră la o Uniune mai puternică și mai democratică este esențială. România trebuie să decidă, în acest moment, dacă rămâne doar un stat membru contemplativ al UE sau devine ferm angajată în destinul european ce va fi creionat de imediatele Consilii Europene. Această poziţionare vine la pachet cu o ofertă de credibilitate și cu resursele care să o justifice.

Din această perspectivă, considerăm că România trebuie să achieseze la formula „mai multă Europă, împreună cu noi”, prin care să acceadă la masa deciziilor care o privesc într-o Uniune mai bine structurată. Alternativa ne-o spune chiar preşedintele Comisiei Europene,Jean-Claude Juncker: ”Aveam la dispoziție doar două opțiuni: fie să ne reunim, în jurul unei agende europene pozitive, fie să se retragă fiecare în colțul său”. Credem că momentul european istoric al provocării, dar şi al oportunităţii, exclude o autoizolare, rezultat al activismului fals, bazat numai la declaraţii.

Ceea ce trebuie să facă România, ca prioritate în contextul actual oarecum tulbure, este de a manifesta o disponibilitate pentru implicarea imediată în noua structură de securitate şi apărare europeană, în conformitate cu modul în care Uniunea își resetează instrumentele specifice, întrucât de ele depinde însuși viitorul proiectului politic european. A răspunde așteptărilor cetățenilor europeni în ceea ce privește securitatea și apărarea este un fapt recunoscut prin Declarația de Roma, adoptată de Consiliului European din 27 martie 2017.  Declarația de la Roma a prezentat o viziune a unei Uniuni care poate oferi siguranță și securitate, statele membre hotărând să întărească securitatea și apărarea întregii construcţii europene.

Demersul de principiu are la bază un Document de reflecție al Comisiei europene privind pachetul pentru securitate și apărare a Uniunii, aprobat de Consiliul European în decembrie 2016. Prin documentul de reflecție se înțelege realizarea unui consens privind achiesarea la o Uniune de Apărare și Securitate prin punerea în aplicare a (i)Strategiei globale a UE în sectoarele securității și apărării; (ii)Planului de acțiune european în domeniul apărării; (iii)Cooperării Uniunii cu NATO. 

Aceste trei componente, deja transpuse în acțiuni care privesc reformarea structurilor politicilor de securitate și apărare comună, dezvoltarea capabilităților și instrumentelor civile și militare şi aprofundarea cooperării europene cu organizațiile partenere, cum sunt ONU și NATO, pun România în faţa propriei responsabilizări privind opțiunile în cadrul a trei scenarii diferite pentru trecerea la o Uniune a Securității și Apărării. Fiecare scenariu  reflectă „niveluri de ambiție ale UE” în ceea ce privește desfășurarea de activități în comun în materie de securitate și apărare.

În angajamentul României de a îndeplini promisiunea de pace pentru generația de azi și pentru generațiile de mâine, clasa politică trebuie să se exprime, pornind de la Carta Albă privind viitorul Europei și de la cele cinci documente de reflecție care abordează temele cheie pentru viitorul Uniunii Europene, asupra celei mai bune opțiuni și scenariu care ar putea răspunde unei autentice Uniuni a securității și apărării, cu protejarea în cel mai înalt grad a intereselor naționale.

Revenind la problema consensului politic necesar în prezent, pe care îl definim ca fiind unul structurat, obiectivele acestuia trebuie să se concentreze nu pe apartenenţele efective ale României, care au fost deja tranşate la timpul lor, ci pe un mod concret de acțiune, căi și instrumente de asigurare a securității europene care să răspundă situației geopolitice continentale și globale de facto. În acelaşi timp, el  trebuie să aibă în vedere şi posibilele sensibilităţi pentru poziționarea României asupra unor parteneriate strategice biunivoc-neantagonice, cum este cel dintre România şi SUA.

Deciziile de luat prin consensul politic structurat necesită şi asumarea, filtrare și intersectarea ideilor tuturor celor cinci documente de reflecție cu privire la viitorul apărării europene, aprofundarea Uniunii Economice și Monetare, viitorul finanțelor UE, dimensiunea socială a Europei și valorificarea oportunităților legate de globalizare.

 

O ABORDARE „LA PACHET”

 

Integrarea României în Uniunea Europeană ne obligă să devenim prin noi înşine mai puternici economic şi politic, iar la masa tratativelor şi deciziilor – la nivelul Consiliului European – să avem de asumat teza axiomatică, mai ales în contextul global actual, că securitatea economică, aflată în grija României, este securitatea ei naţională, proiectată „la pachet” ca vector de negociere cu/şi în cadrul UE. Or, creșterea securității economice a României înseamnă privirea cu seriozitate, în cadrul consensului politic structurat menționat, și la următoarele: imediata aderare la spaţiul Schengen (unde există deja o promisiune de a se soluţiona acest aspect din partea preşedintelui Jean-Claude Juncker), încetarea MCV-ului şi contribuţie prin implicare la întărirea Uniunii Economice şi Monetare.

Decizia României de implicare imediată în noua structură de securitate şi apărare europeană devine credibilă prin stabilitatea economică, financiară, socială și politică de care a dat dovadă în ultimii ani, iar acest fapt nu poate fi neglijat în susţinerea ofertei noastre. Stabilitatea generală a României este sintetizată prin stabilitatea cursului de schimb al leului, un factor esențial al standardului de viață. Aceeași stabilitate trebuie completată cu asumarea, de către România, a celor mai înalte reguli de guvernanță din cadrul UE, lucru care ar reduce din criteriile (informale şi relativ voluntare, de regulă discriminatorii) de departajare a ei față de alte SM.

Nu putem da în grija exclusivă a parteneriatului euro-atlantic ceea ce, în mod normal, este în responsabilitatea României, cu deficitul de a nu putea „livra” noi, pentru noi înșine, ceea ce este necesar pentru o dezvoltare naţională și o viață mai bună a propriilor cetăţeni, comparabilă cu cea a partenerilor cu care conlucrăm. Ceea ce vrem să subliniem este faptul că, în mijlocul acestor necesități evocate, pe fondul celei mai active agende de reformare a Uniunii Europene, România trebuie să contribuie la acest proces din interiorul Uniunii, a nucleului ei de decizie și trebuie să-și asume acum, și nu mai târziu, costurile care îi scurtează drumul spre securitate și prosperitate. Adoptarea euro este un vehicul și nu un scop al acestor ținte.

România trebuie să se exprime pentru pasul creării Uniunii Fiscale ca obiectiv pe termen mediu, ceea ce implică, prin achiesarea la o Uniune Economică şi Monetară mai profundă, angajarea în Uniunea Bancară cu finalizarea fondului comun de rezoluţie (Fondul European de Stabilitate  pe cale de a deveni Fondul Monetar European). În mod implicit, România trebuie urgent să decidă adoptarea monedei unice  - euro – nu ca dată, ci ca program politic imediat de  acţiune. Fereastra de oportunitate, din considerente tehnice, ţine şi de perioada de timp disponibilă pentru România (probabil cel târziu semestrul I 2018) de a putea să-şi menţină macrostabilitatea cu impact pe stabilitatea cursului leului. Perspectiva de creştere a inflaţiei din cauze interne şi cea a importului de inflaţie (probabil la peste 3%) are efecte pe curs (instabilitate cu depreciere), iar banca centrală, la acest nivel de inflaţie, va acţiona în sensul unei politici monetare restrictive cu constrângeri pe lichiditatea din piaţă.

 

DESPRE CRITERIALITATEA ÎNCRUCIȘATĂ

 

Oportunitatea momentului trecerii la euro nu poate fi redusă la valorificarea ei numai după criteriile de convergență nominală (singurele prevăzute ca obligatorii în tratate) și de convergență reală (asumate ca necesare în mod informal). Foarte puțină lume vorbește însă de convergența juridică, explicația constând în obturarea voită a unei realități conflictuale. Armonizarea legislativă și instituțională cu dreptul Uniunii și al competențelor puterilor în statul de drept ar fi trebuit, până acum, să conducă la performanțe comparabile cu celelalte state membre ale Uniunii, măcar din punct de vedere al unui proces de ”catch-up” accelerat spre standardele comunitare. Ceea ce auzim mai des este tocmai lipsa capacității instituționale pe domenii în care puteam să progresăm mai mult cu sprijinul politicilor Uniunii (ex. valorificarea fondurilor structurale, domeniu unde cerem mult și utilizăm puțin).

Susținem afirmația nevoii de a face apel la o multitudine de criterii, prin faptul că oportunitatea, ea însăși, este structurată prin factori stimulativi interni și externi și riscuri de natură diferită (economică, politică și geopolitică). De altfel, vom constata că documentele de reflecție ale Comisiei Europene, asupra cărora România trebuie să se exprime, ne prezintă în fundamentare o încrucișare de argumente față de care trebuie să ne raportăm printr-o poziție multicriterială. Exercițiul demersului pentru adoptarea euro făcut de țările noi aderente la Uniune nu mai poate fi unul singular și strict focalizat pentru noii pretendenți, România fiind un caz.

Suntem în faţa unei inițiative de amploare, de interes major pentru România,  în ceea ce privește reinventarea Uniunii, care, prin seriozitatea implicării, şi nu a „aşteptării” ci, mai ales, a acomodării la realităţile vremurilor, are şansa de a deveni membru re-fondator al Uniunii reformate. Este prilejul cel mai bun de a deveni ceea ce tot promitem, actor proactiv în interiorul Uniunii, în adevăratul sens al faptului că România este parte a Uniunii. Nu este momentul disecării cât de anevoios, complex sau chiar imprevizibil poate fi drumul reformării Uniunii, în stilul dezbaterilor devenite „tradiţionale” și care nu duc la nimic. Mai degrabă, suntem în faţa nevoii de adecvare a acţiunii noastre la una dintre căile prefigurate de scenariile puse în dezbatere. Din aceste scenarii, prin încrucișare unei multitudini de argumente devenite pentru noi criterii (născute din realitățile momentului, unele fiind destul de neliniștitoare) trebuie să ne asigurăm, în primul rând, că suntem la masa negocierilor şi a deciziilor de care putem beneficia în viitor. Or, acest lucru înseamnă tocmai a intra cât mai repede în Zona Euro.

Credem că România a erodat deja mult din credibilitatea unui demers extrem de serios la care s-a angajat cu o voință tare atunci când a semnat tratatul de aderare la UE: adoptarea monedei unice. Chiar dacă pentru acest proiect național al României, parte a proiectului ei european, ne bucurăm de o derogare temporară, constatăm cu uimire, dar și cu mâhnire că, după 10 ani de la aderare, preocupările pentru o abordare serioasă, în sens pragmatic, a unui obiectiv pe cale să desăvârșească integrarea noastră europeană, întârzie dincolo de oportunitate. Noua oportunitate este ”momentul european” al reinventării Uniunii.

Credem, de asemenea, că am consumat mult prea multe eforturi în afara unui cadru instituțional axat pe pregătirea adoptării monedei unice, pentru a concluziona neputința de a duce acest proiect național spre o realizare pragmatică. Nu problemele teoretice ne împiedică să vedem calea și punctul final ale unui astfel de proiect, ci faptul că el nu a figurat negru pe alb pe un document pregătitor oficial, care să-i confere o abordare serioasă din punctul de vedere al unor politici publice dedicate.

Credem că ne este foarte ușor să contabilizăm presupusele deficiențe naționale pentru o pregătire serioasă a economiei naționale, când nici un program politic de guvernare nu a avut ca obiectiv explicit o dinamică a unei convergențe reale (să înțelegem reforme structurale) spre o structură care să facă sustenabilă circulația euro și pe teritoriul României. În schimb, cercuri științifice (unele măcar presupuse), cercuri de afaceri și cercuri de interese au dezbătut cum nu ar trebui să gândim despre adoptarea euro, fără să pună nimic în loc, ca să nu spunem, cum de fapt s-a încercat, că ne îndepărtăm de acest obiectiv, inclusiv prin contestarea angajamentului politic luat cândva.

Dacă Uniunea Europeană nu s-a speriat punând „căruța înaintea cailor”, tocmai dintr-un motiv pragmatic, anume cel al însăși reformulării viziunii integrării într-un anumit context istoric, respectiv că o posibilă uniune politică are nevoie de un instrument pentru a fi realizată, noi am fost tentați să ne blocăm în tradiția istorică, dar și în „tradiția” întârzierilor de a „livra” ceva necesar în propriul interes național. Criza financiară, criza Zonei Euro și chiar criza euro au alimentat propria noastră neîncredere, chiar și atunci când înțelepți ai Uniunii au declarat, dintr-o convingere greu înțeleasă de mulți din teoreticienii noștri, că dacă „euro cade, Uniunea cade”.

Întrebare care rămâne este: de ce nu a fost înțeles acest strigăt, sau măcar ordinea lucrurilor pe care le-a conținut (și nu este numai cazul nostru!), când tot noi știm că un stat poate dispărea, dar ceea ce rămâne este banca centrală și tezaurul ei, inclusiv moneda, chiar după destrămarea ireversibilă a unei statalități? Realitatea cruntă a momentului crizei euro, poate și din cauza imperfecțiunii tehnice a proiectului euro, a impus, după cum s-a văzut,  salvarea cu prioritate a monedei unice pentru a nu pierde tot proiectul integrării europene.

Până a ne exprima asupra fondului discursului președintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, privind Starea Uniunii 2017, trebuie să ne aplecăm asupra formei, care exprimă o stare de spirit ce s-a vrut transmisă statelor membre. Discursul este unul personal, asumat ca lider al unei structuri de o importanță vitală în creionarea politică și tehnică a destinului Uniunii de acum încolo. Nuanța de romantism sesizată de premierului Olandei, Mark Rutte, combinată cu optimismul respectiv, întăreşte în esenţă faptul că trecutul glorios al Uniunii poate fi perpetuat numai făcând „ceva” la un moment oportun.

Uniunea Europeană, prin trecutul ei, a fost și pentru România un punct de atracție, pe care, la un prag de istorie, a reușit să şi-l facă tangibil. Chemarea de fond a lui J. C. Juncker este că nu ne putem opri aici, iar pentru ușurarea deciziei naționale, ni se propune un nou scenariu, al şaselea, care nu este altceva decât sinteza turului de forță făcut în statele membre pentru consultarea în materia consensualizării celorlalte cinci scenarii anterioare. Propunerile sunt clare, coerente pentru un plan de acțiune care poate fi convenit și, atenție, posibil cu o majoritate calificată. Oportunitatea trecerii la euro, aşa cum observă mulţi analişti, este reprezentată de propunerea-cheie, respectiv posibila implementare a unui mecanism de preaderare pentru ţările care doresc să adopte moneda unică. Este doar o mână întinsă sau un interes definit discret, că o Uniune mai puternică înseamnă o piaţă unică cu o monedă unică extinsă la mărimea ei?

Iată întrebarea faţă de care potenţialii beneficiari ai mecanismului propus nu par să fie cu toţii încântaţi, pentru că, după opinia noastră, rămânem închistați în argumentele lipsite de viziune. Nu negăm că există temeri şi din partea „ofertanţilor”, dar la acest moment al Europei observăm o prelungire a tarelor egoismului, şi nu a exprimării ferme a solidarităţii și coeziunii din partea unor parteneri europeni. Parteneri care, după ce şi-au creat o prosperitate durabilă chiar pe seama celorlalţi parteneri europeni, îşi identifică probleme majore de moralitate numai faţă de propriii cetăţeni, nu şi la nivelul responsabilităţii global-regionale.

Cu scuzele pentru duritatea aserţiunii noastre, poate noi nu am înţeles fundamentul, sensul şi obiectivul integrării economice, dacă în loc să ne preocupe un nivel generalizat al unei prosperităţi ne încurcăm în barierele atingerii ei. Oare care mai este sensul corelaţiei dintre prosperitate şi securitate atunci când vorbim de pacea pe continent? De ce viitorul imediat al Europei constă în realizarea unei Uniuni a apărării şi securităţii?

Subterfugiile sau chiar bunele intenţii ne dau argumentele solide asupra urgenţei adoptării euro, motivaţiile bune sau rele ale celor care împiedică acest lucru trebuind valorificate de pe poziţia de buni negociatori. Discursul lui Juncker a produs „prozeliţi şi supăraţi”. Chiar unii prozeliţi au aceleaşi rezerve. De exemplu, ministrul german de finanţe, Wolfgang Schauble, spune că adâncirea cooperării pa baza extinderii zonei euro intră în viziunea Berlinului, „dar este clar că toate precondițiile trebuie îndeplinite”. Dintre cei supăraţi, vehemenţa Olandei şi Austriei continuă cu aceeaşi ardoare menţinerea la distanţă a României de Spaţiu Schengen şi Zona Euro. Ungaria şi Polonia pedalează pe drumul înfundat al criticilor cedărilor de suveranitate, negând practic statutul lor de stat membru al Uniunii. Dar, propriile lor argumente se contrazic atunci când se pune întrebarea „Ce este de făcut?”. România, credem, trebuie să iasă din capcana incoerenţelor între ceea ce trebuie făcut şi ceea ce se poate face.

J. C. Juncker, personalitate europeană care a demonstrat rezultate, în funcţiile politice avute în ţara sa şi în Uniune, este şansa României de a participa la dialogul vizând aderarea la Zona Euro, măcar prin adoptarea ERM II, ca instrument de protecţie faţă de slăbiciunea competitivităţii sale. (idee elaborată de Fritz Scharp şi reluată de Lukas Vesely în articolul ”Can Europe Converge on What Convergence Should Mean”, Social Europe, aprilie 2017). Se pare că în (ne)înţelegerea convergenţei găsim cheia viitorului monedei euro şi a Zonei Euro, deocamdată diferită prin prisma modelului economic, să spunem adoptat de ţările nordice şi cele sudice ale Uniunii.

România trebuie să marşeze pe ideile lui J. C. Juncker conţinute în reiterarea tezelor privind o Uniune a valorilor, o Uniune mai puternică şi o Uniune a mai democratică. Reluăm din discurs următoarea frază: „Dacă vrem ca moneda euro mai degrabă să unească decât să divizeze continentul nostru, atunci aceasta ar trebui să fie mai mult decât moneda unui grup select de țări. Euro are vocația de a fi moneda unică a Uniunii Europene în ansamblul său”.

Avem de negociat „condiţiile”, dar avem şi propunerea de a fi creat  un instrument de aderare la zona euro, care să ofere asistență tehnică și chiar financiară ţărilor decise să intre în zona euro. Poate ar fi bine să fim cei care descurcă iţele invitației într-o Uniune deocamdată divizată, printr-un caiet de sarcini sau o foaie de drum în care să ne regăsim cu forţa de a fi mai bine pregătiţi pentru euro. Desigur, avem de luptat şi cu realităţile noastre, reflectate, nu demult, într-un seminar organizat de CursdeGuvernare.ro, la sediul BNR, imediat după discursul lui Juncker. Că sunt triste, osificate sau nu, ele atrag atenţia asupra substanţei unor eventualelor noastre negocieri cu forţele politice ori cu partenerii care vor un viitor al Uniunii, doar cu unii şi respingerea altora.

A fi realişti este o necesitate, dar gestionarea realităţii este alta. Desigur, nu pot  exista înlocuitori la o politică de dezvoltare sănătoasă, aşa cum au afirmat Radu Crăciun, director la divizia pensii a BCR şi Ionuț Dumitru, președintele Consiliului fiscal. Dar nici sintetizarea acestui lucru, apud Ana-Maria Vasile (Wall-street.ro: Ce ne califică să aspirăm la statutul de membru al Zonei Euro şi al nucleului dur al Europei? Mai nimic!) nu poate fi un punct de sprijin. Este întotdeauna de dorit ca vehemența negării să aibă şi propuneri realiste. Altfel, rămânem în retorica descrisă deja, a neputinţei, şi nu mai este timpul să o prelungim faţă de Momentul Europei în care vrem să ne scriem istoria.

Ce este de reţinut din ceea ce susţine o instituţie – ca banca centrală –, sunt următoarele: a) România îndeplinește criteriile nominale de convergență (cele oficializate ca formă şi obligatorii, criteriile de la Maastricht), dar sunt necesare şi reforme structurale care să consolideze fundamentele economice pentru realizarea unei macrostabilităţi dinamice, să reducă tensiunile care se pot acumula pe fondul creșterii economice peste potențial, dar, mai ales să întrețină un permanent sentiment favorabil al pieței; b) Euro trebuie tratat ca un proiect politic; ca urmare, adoptarea monedei unice are nevoie de o decizie politică fundamentată pe consens naţional și în acord cu partenerii din Zona Euro; c) Este nevoie de o foaie de parcurs care să pună accent pe rolul de ancoră a euro pentru România, inclusiv în sens de securitate; d) Există un cost de oportunitate al amânării adoptării euro, dar decalajele dintre România și Zona Euro (convergenţa reală de care ne plângem), se pot adânci în timp.

Credem că detaliile tehnice pălesc în faţa pierderii oportunităţii momentului unei decizii politice, întrucât nu vom putea participa la luarea unor decizii care ne privesc în cel mai direct mod şi vom pierde exact stimulentul dezvoltării pentru convergenţa de ori ce fel. Intrarea României, a leului, în ERM II este fezabilă la acest moment de oportunitate. Acest lucru are nevoie de „un avânt” politic naţional, un stimulent exact pentru a grăbi convergenţa reală de care ne plângem. Poate aşa cum Uniunea „a pus” euro înaintea Uniunii Politice, România poate avea curajul de a pune euro înaintea convergenţei reale.

 

dr. Napoleon Pop și dr. Valeriu Ioan Franc

 

BIBLIOGRAFIE

Dăianu, D., Kallai, E., Mihailovici, G. și Socol, A. – 2017, România și aderarea la Zona Euro: întrebarea este în ce condiții!, Academia Română.

Georgescu, F. –  2 iunie 2017, Creşterea economică, dezvoltarea României şi reducerea sărăciei, disertaţie susţinută la Universitatea „Valahia”, Târgovişte.

Isărescu, M. – 2015, „Convergența nominală versus convergența reală”, Conferința Calea României către Zona Euro, organizată de Reprezentanța Comisiei Europene și BNR.

Lazea, V. – 2016, România competitivă, Comitetul de pregătire a trecerii la euro, BNR.

Vesely, Lukas –  aprilie 2017, ”Can Europe Converge on What Convergence Should Mean”, Social Europe.

Voinea, L. –  2015, O perspectivă asupra foii de parcurs pentru adoptarea euro, Comitetul de pregătire a trecerii la euro, BNR.

* * * – 7 iunie 2017, Document de reflecție privind viitorul apărării europene, Comisia Europeană, COM(2017) 315.

 


Napoleon Pop

Napoleon Pop

Consultant strategie, Cancelaria BNR

Articole ale aceluiași autor

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.
Politica de utilizare cookies

Căutare

Autori