Săptămâna trecută, în Comisia Juridică a Camerei Deputaților, a fost repusă pe rol „darea în plată”. La capătul unei ședințe lungi, cu multe momente tensionate, s-a anunțat că rămâne deschisă „cutia poștală” pentru amendamente și propuneri noi. Mâine, 5 aprilie, Comisia va finaliza probabil referatul ce va fi trimis plenului. Document ce ar trebui să le dea certitudinea celor mai mulți dintre deputați, care nu sunt juriști, că în întregul text al legii lucrurile sunt în ordine din punctul de vedere al rigorilor dreptului.
LEGEA NU E TAC DE BILIARD
Dezbaterea publică, întinsă de-a lungul a 11 luni, a indus percepția (falsă) că totul se va desfășura haotic. Că ar urma un soi de șantaj cu legea în mână,cei interesați vor bate la ușile băncilor, vor amenința că le „dau în plată” bunurile lor imobiliare ipotecate, terenuri, case de vacanță, case cumpărate pentru speculații, iar băncile se vor așeza imediat la masa negocierilor. Legea nu e însă tac de biliard, să lovești o bilă cu intenția vădită ca efectul produs să activeze o altă bilă. Textul legii „dării în plată”, în forma actuală, asigură un cadru formalizat atât pentru negocieri, cât și pentru renunțarea la bunul imobiliar ipotecat în schimbul ștergerii tuturor datoriilor față de bancă.
În lege sunt încă multe confuzii, prevederi ce nu sunt în ordine din punctul de vedere al rigorilor dreptului, pe care Comisia Juridică a Camerei Deputaților ar putea să le îndrepte în ședința de mâine. Dar scopul legii – în forma adoptată de Senat – e clar: stingerea unei creanțe (a dreptului băncii,deci, de a-i fi plătită datoria de către cel căruia i-a acordat un împrumut, dacă acesta din urmă ajunge în imposibilitate de plată) e posibilă numai în următoarele condiții: 1) suma împrumutată să nu depășească echivalentul în lei a 150.000 de euro; 2) bunul ipotecat să nu fie un teren, o casă de vacanță, o casă pentru speculații, ci un imobil cu destinație de locuință; 3) locuința oferită în plată să fi fost ipotecată în favoarea băncii, drept garanție a creditului primit. Iar debitorul ce va decide să-și cedeze locuința, pentru ca să-i fie șterse orice alte datorii, nu se va putea juca de-a pisica și șoarecele cu banca. Legea nu-l trimite la ușa băncii, ci îi numără pașii pe care trebuie să-i facă. Primul pas: îi va adresa băncii o notificare oficială, printr-un executor judecătoresc, un avocat sau un notar public, prin care își va exprima intenția fermă de a-și ceda locuința în schimbul iertării de datorii. Pasul doi: va contracta un notar public, în fața căruia se va întâlni cu un reprezentant al băncii, pentru a oficia actul de cedare a locuinței. Pasul trei: legea stipulează expres, în articolul 5, că „toate costurile notariale și,după caz, ale executorului judecătoresc sau ale avocatului, se suportă de către debitor”. Adică, de către cel ce îi este dator băncii și,pentru că nu mai poate plăti, decide să-i dea băncii casa ca să-i fie ștearsă datoria.
CONSUMATORI ȘI PROFESIONIȘTI
Alte părți ale legii însă, numeroase, nu sunt tot atât de clare. Unele sunt imposibil de înțeles pentru cei care nu stăpânesc limbajul juridic iar altele sunt confuze. Principala hibă a legii este că nu are definiții. Și iată cum tocmai destinatarul legii în cauză, CONSUMATORUL, este nevoit să orbecăiască prin legislație pentru a-și afla rosturile și a-și descifra drepturile și obligațiile.
Legea „dării în plată”, în faza sa inițială, a folosit noțiunea de persoană fizică. În faza actuală, sintagma persoană fizică este înlocuită cu termenul de consumator. De ce consumator și nu persoană fizică? În ce scop s-a produs această schimbare? Ce înseamnă consumator nu în sensul obișnuit al cuvântului, ci în sensul pe care i-l conferă aici legiuitorul? Nici un fel de interpretare, nici literară, nici logică și nici istorică, nu poate da răspunsul. Motiv pentru care legea, în art. 1, alin. 2, ne trimite să căutăm răspunsul parcurgând textele Ordonanței Guvernului nr. 21, din 1992, republicată, cu modificări și completări, și Legii 193 din 2000.
Cine nu este familiarizat cu legile nu se va descurca. Mai ales în ceea ce privește Legea 193, căreia i s-au tot făcut modificări și completări, timp de 13 ani, din 2000 și până în 2013, fiind continuu perfecționată. Și tocmai faptul că legea în cauză a fost continuu perfecționată, și actualizată, face greu de justificat aplicarea reglementărilor privind „darea în plată” și contractelor de credite aflate în derulare.
Legea 193 a debutat în 2000, consfințind raporturile dintre consumatori – care contractează bunuri ori servicii, înglobând aici și persoane juridice - și comercianți. După patru modificări semnificative și șase versiuni consolidate, ultima în 2013, noțiunea de comerciant a fost înlocuită cu aceea de profesionist, incluzând aici băncile, instituțiile financiare nebancare,alte companii care produc bunuri sau prestează servicii în condiții profesionale. Totodată, au fost scoase persoanele juridice din categoria consumatorilor, în ideea că lor le revine obligația profesională de a-și asigura și protecția pe piața de consum. Ca atare, consumatorul este un contractant de bunuri și servicii în calitate de persoană fizică, profesionistul (în cazul de față băncile și instituțiile financiare nebancare) având obligația să formuleze „clauze contractuale clare,fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”.
Iar ca lucrurile să fie și mai clare, articolul 13 al legii este scos în preambul, cu adnotarea „ATENȚIE”, consfințind că instanțele judecătorești, în cazul în care constată clauze abuzive în contracte, vor elimina clauzele abuzive, dar vor putea și să desființeze contractele, dispunând plata de daune-interese. Și atunci, existând această reglementare, în sensul firesc al principalului izvor de drept – Constituția României – se înțelege limpede că legea „dării în plată” se referă la contracte fără vicii,fără abuzuri, la contracte legale, încheiate poate în urmă cu zece ani ori mai mulți, în care ar urma să intervină schimbări fundamentale. Aceasta va fi prima probă de foc la examenul de Drept Civil al legii, ce va intra marți în Comisia Juridică a Camerei Deputaților.
POT FI VÂNDUTE CREDITELE?
A doua probă de foc este legată de raportul consumatorului de servicii financiare cu „cesionarii creanțelor” deținute asupra lui. Nici în acest caz nu se dă vreo explicație, nu găsim vreo definiție. Or, este cunoscut faptul că materia cesiunii de creanță a făcut zile grele multor generații de studenți ai facultăților de drept și ridică numeroase dificultăți în practica juridică. Desigur, băncile au cesionat creanțe. Au vândut,deci, credite unor alte bănci sau unor companii care se ocupă cu recuperări de credite neperformante. In dezbaterea publică a apărut deseori întrebarea: este legal să vândă credite ? Însoțită deseori de încă o întrebare: de ce nu le-a oprit Banca Națională...?
Acum mai bine de 2000 de ani, legislatorii romani au gândit și au stipulat în această materie. În Dreptul Roman, creditul era legat strâns de persoana creditorului și nu putea fi detașat. Dacă în România anului 2015 ar opera Dreptul Roman, răspunsul ar suna simplu: “NU! BĂNCILE NU POT SĂ ÎNSTRĂINEZE NICIUN CREDIT”… Numai că, în timpul care a trecut de când romanii legiferau că un credit este nedetașabil de creditorul său, lumea s-a schimbat. Romanii înșiși acuzau corsetul acestei reglementări și au început să nuanțeze. De atunci și până astăzi, când legile civile din întreaga lume recunosc dreptul unui creditor de a-și vinde titlul (creanța asupra debitorului) unui cesionar, care devine astfel noul creditor, lumea a trecut prin milioane și milioane de experiențe. Până s-a ajuns la codurile civile de astăzi, cu substanțiala contribuție a dreptului francez, a celui german și a multor altor sisteme de drept.
„Detașarea” creditorului de titlul lui asupra unui debitor, numită în dreptul civil „cesiune de creanță” – denumită incorect „externalizare” ÎN DEZBATEREA PUBLICĂ – implică un aranjament perfect legal între trei părți: 1) cedentul – în cazul pe care îl discutăm, banca comercială, care a dat creditul și acum vrea să-l vândă ori deja l-a vândut; 2) cesionarul – partea care cumpără creditul și devine „noul creditor”; 3) debitorul cedat – persoana care a primit creditul, l-a garantat (eventual cu un bun imobil ipotecat) și este ținută acum de obligația de plată.
În fapt, cesionarul nu derulează activitate de creditare, ci doar valorifică drepturile pe care le-a dobândit în virtutea unei modalități legale de vânzare a creanțelor. Iar obligația debitorului este asumată prin acordul său de voință exprimat și formalizat prin încheierea contractului inițial de credit cu cedentul. Subiectul în discuție îl reprezintă, deci, modul în care debitorul cedat, în condițiile prevederilor legale anterior invocate, acceptă sau nu derularea în continuare a relației sale contractuale cu instituția cesionară. În acest context, dacă este nemulțumit de noua relație creată, orice debitor “cesionat” are la îndemână calea sesizării, pe de o parte, a instituțiilor de control administrativ (Autoritatea Națională de Protecție a Consumatorilor), iar, pe de alta, a instanțelor de judecată, în scopul protejării drepturilor și intereselor sale contractuale.
Banca Națională a României nu are însă nicio prerogativă, nici un drept de a se pronunța în legătură cu aceste aspecte. De ce? Fiindcă ele nu se circumscriu, prin LEGE, cerințelor de supraveghere prudențială.
Dincolo însă de cadrul comun al Dreptului, materializat în România, așa cum am notat deja, prin dispozițiile Noului Cod Civil, două legi speciale întăresc libertatea creditorului de a se „detașa” de credit, vânzând creanța asupra debitorului. Legea nr. 93/2009, art. 2, alin. 2, stipulează: “este interzisă desfășurarea cu titlu profesional a activității de creditare de către alte persoane decât cele prevăzute de lege: instituții de credit și instituții financiare”. Iar la alin. 3 adaugă: “achiziționarea portofoliilor de credite, cu excepția situației în care creditele sunt încadrate în categoria pierdere sau a cazului în care portofoliile achiziționate sunt afectate garantării emisiunii de instrumente financiare securizate, este permisă doar instituțiilor de credit și instituțiilor financiare.” De unde se deduce, clar, că atunci când în cauză sunt credite neperformante, cesiunea (vânzarea) este posibilă și către un SRL.
Se aplică acest regim juridic și creanțelor ipotecare (deci și celor rezultate din contracte de credit ipotecar pentru investiții mobiliare) încadrate în categoria pierdere? Dificultatea de interpretare în acest caz este legată de faptul că art. 24, alin.1 din Legea nr. 190/1999 limitează cesiunea creanțelor ipotecare doar către instituții echivalente cedentului (de la bancă la bancă) ori către alte instituții supuse supravegherii prudențiale și controlului instituțiilor abilitate prin lege. Și cum atât doctrina, cât și jurisprudența nu au ajuns la o abordare unitară, în practică, adeseori, nici soluțiile nu sunt unitare. Cum însă art. 2 alin. 3, din Legea nr. 93/2009 acoperă – prin formularea sa generală “achiziționarea portofoliilor de credite” – este corectă interpretarea că încape aici inclusiv problematica creanțelor ipotecare pentru investiții imobiliare. Era însă în firea lucrurilor să câștige norma mai nouă – Legea 93/2009 – care nu distinge între categoriile de credit. S-ar putea, așadar, trage concluzia că și creditele bune ar putea fi supuse cesiunii de creanță către un SRL oarecare. Și totuși, în ceea ce privește portofoliile de creditele ce nu sunt încadrate la categoria pierdere, se poate observa, din analiza textelor de lege menționate, că acestea pot fi cesionate doar către instituții de credit sau către IFN-uri.
Așa vorbesc LEGILE! Vorbesc, în egală măsură, pentru Banca Națională, pentru băncile comerciale, pentru IFN-uri, pentru oricine din această țară. Dacă vrem să fim corecți, orice analiză pe tema invocată de aici trebuie să înceapă. De la ce vor LEGILE! Altfel, pierdem legătura cu realitatea. De aici și întrebarea: cum legile au caracter teritorial, în ce bază va invita notarul din România, solicitat de un debitor al cărui credit a fost cesionat, pe un cesionar (să presupunem din Bulgaria), pentru a intra în procesul „dării în plată”...?
