Digitalizarea și robotizarea, văzute drept componente esențiale ale unei noi revoluții industriale (NRI) – “a patra” după cum susține Klaus Schwab, fondatorul Forumului Davos, stârnesc reacții ambivalente. Pe de o parte, sunt salutate beneficiile potențialmente imense ce ar decurge din câștigurile de productivitate, eficiență superioară, expansiunea posibilităților de cunoaștere. Pe de altă parte, nu puțini sunt cei îngrijorați de impactul posibil asupra locurilor de muncă, asupra relațiilor sociale. În acest sens se face, de pildă, distincție între modificări în structura ocupațională a activității umane și înlocuirea de forță de muncă, creșterea șomajului – cu implicații de ordin social și politic. Apropo de acest aspect, în limba engleză există o diferență subtilă între “displace”, ca deplasare, mutare și “replace”, ca înlocuire - o remarcă făcută de Robert Skidelsky în “Racing the machine”, Project Syndicate, 22 December, 2017). Studii recente (ale McKinsey Global Institute, Carl Frey și Michael Osborne de la Universitatea Oxford, etc.) anticipează o înlocuire semnificativă de forță de muncă în deceniul ce vine, în țări dezvoltate și economii emergente deopotrivă. 

 Discuția referitoare la impactul noilor tehnologii asupra pieței muncii pare stranie dacă avem în vedere că în SUA rata șomajului a ajuns la 4% (de la cca. 10% acum 8-9 ani), că în Germania a coborât la 3,8% în 2017, că în Ungaria și Polonia cifrele se învârt între 4 și 5%. Și în România rata șomajului a scăzut la o cifră minimă în 2017 – cca. 5%. Dar sunt țări europene unde, în pofida unei relansări economice, șomajul este de două cifre; avem de luat în calcul și rate de participare pe piață muncii cu multe neclarități și discrepanțe mari inter-regionale, coabitare de penurie și surplus de forță de muncă în diverse sectoare (așa numitul skills mismatch). Cu cât orizontul de timp este mai îndepărtat, cu atât discuția privind rolul noilor tehnologii este mai relevantă. Nu trebuie să neglijăm că summit-ul european de la Göteborg a fost dedicat pieței muncii, noilor tehnologii, necesității de a avea dezvoltare inclusivă

 

 Progresul tehnologic și piața muncii – o schiță istorică

 

Ai spune, ce este nou sub soare? Fiindcă de când se interpretează istoria economică, progresul tehnologic a fost însoțit de deplasări în structura activităților umane, de perioade de tranziție/adaptare mai mult sau mai puțin anevoioase; fie că este vorba de revoluția industrială începută în secolul XVIII și bazată pe forța aburului în principal, de cea produsă de descoperirea electricității, a telegrafului, a automobilului, etc - ambele fiind însoțite de deplasarea forței de muncă din rural în urban, urbanizarea vieții omului. Să amintim revolta “luditilor”’ în Marea Britanie la începutul secolului XIX, care se opunea progresului tehnic (mecanizării) ce era perceput ca distrugător de locuri de muncă. În mod constant însă, noi tehnologii au condus la îndeletniciri noi (de complexitate în creștere), la nevoi și aspirații noi. 

 Progresul tehnologic a influențat capitalismul, relațiile între capital și muncă; aici este de plasat dezvoltarea clasei mijlocii, ca temelie socială a apariției și consolidării societăților democratice. Liberalismul în sens profund (democrația) implică separarea puterilor în stat, alegeri libere și viață civică bogată, o economie ce promovează spiritul antreprenorial și inovația, un sector public ce asigură bunuri publice esențiale și se ocupă de asigurarea fair-play-ului și dreptății în societate. Statul social, ale cărui rădăcini le întâlnim la finele secolului XIX (ex: Prusia lui Bismarck) a evoluat în logica echilibrării relației între muncă și capital; el a cunoscut avansuri și regresii de-a lungul timpului, ce sunt de pus în relație cu cicluri ale paradigmelor politice și economice/sociale. 

 După al doilea război mondial și în siajul noilor politici publice generate de efectele Marii Depresiuni din perioada interbelică, a avut loc o dezvoltare a statului social (facilitată de reconstrucția economică și motivată de mizeria umană și socială produsă de război); în ultimele decenii ale secolului trecut, dereglementarea industriei financiare și alte politici publice au favorizat erodarea clasei mijlocii și o polarizare a veniturilor. Tendința s-a accentuat după izbucnirea crizei financiare (Marii Recesiuni), când, de exemplu, în țările europene, ponderea capitalului în PIB a crescut cu cca 10%. Aici găsim o explicație pentru reacția față de elitele politice și partidele tradiționale și față de globalizarea neînfrânată, emergența unor grupări politice extremiste (dintre care unele au ajuns la, sau sunt în preajma puterii în UE), Brexit, rezultatul alegerilor prezidențiale în SUA, etc. În acest teritoriu social și politic  are obârșie îngrijorarea față de efecte mai puțin bune ale noilor tehnologii.

 

Noua revoluție industrială

 

 Să revenim la digitalizare și robotizare. În măsura în care distrugerea de locuri de muncă nu este mai intensă decât crearea de locuri de muncă (la remunerare cât de cât apropiată ca nivel), nu ar exista dificultăți în evoluția economică și socială; ar fi un proces relativ lin de adaptare, ce ar conduce la o altă hartă ocupaționala. Pot interveni însă factori ce schimbă datele problemei. Astfel:

- Dacă vitezele de schimbare (distrugere vs. creare - gândul ne duce la ceea ce  Schumpeter numea “creative destruction”) nu sunt echivalente, în sensul că rata de înlocuire este mult mai intensă, șomajul se poate structuraliza la un nivel tot mai înalt; această poate crește tensiuni sociale. Șomajul mare poate afecta atât persoane în vârstă cât și tinere dacă procesul educațional nu poate compensa decalajul între cele două viteze de schimbare. Oricum, educația trebuie să intre în orice registru de politici publice cât și în   preocupările organizațiilor private. Este iluzoriu  însă să gândim  că se poate converti pricepere în activități de rutină în pricepere de ordin creativ pe scară largă și rapid.

- Contează distribuția avantajelor comparative/competitive în economia globală; țările care valorifică mai bine digitalizarea, robotizarea, etc. și care pot gestiona mai bine șomajul structural, au de câștigat în competiția globală. Dar și pentru ele educația este o preocupare  centrală în măsura în  care digitalizarea și robotizarea sunt procese cu dimensiune globală.

- Competiția globală,  dinamica avantajelor competitive, este de pus în relație cu considerentele geopolitice.

- Distribuția veniturilor în societate are rol important  în măsura în care principiul “’șanselor egale”  nu mai operează.  Sunt analize ce  arată că NRI a contribuit la mai multă polarizare economică și socială;  explicația ar fi  legată de premise educaționale pe care le presupune utilizarea noilor tehnologii în mod creativ  și relația între resursele de care dispun oamenii  și pregătirea, cunoașterea de care ei dispun (deși trebuie observat  că relația nu este non-ambiguă întrucât minți prodigioase, persoane aflate la vârful cunoașterii pot proveni din familii cu venituri mici). Rămâne însă o constatare: cunoașterea (ca knowledge) nu este distribuită în mod egal în societate prin definiție, fiindcă oamenii nu au aceeași înzestrare genetică și mediul familial este foarte eterogen privind condiții economice, sociale și culturale. Deci comtează  enorm dacă politicile publice încearcă să atenueze discrepanțele, să le țină în frâu. Inferența este că fără politici publice care să inverseze o tendință de adâncire a inegalității/inechității, fața mai puțin luminoasă a NRI și-ar arăta colții și ar genera încordări sociale și politice.

- În acest context este de făcut distincție între inegalitatea accentuată de expansiunea industriei financiare (cu rentele pe care le extrage) și, pe un plan mai general, de politicile publice neinspirate, și impactul progresului tehnologic asupra veniturilor și șanselor educaționale ale oamenilor.

- NRI poate furniza o explicație (între altele) pentru inflația scăzută din economiile dezvoltate – atât ca efect direct legat de costuri (productivitate) cât și indirect, prin influența asupra distribuției veniturilor.

 Există sugestii de a fi impozitate activitățile economice ce eliberează masiv forță de muncă (un raport în Parlamentul European, Robert Gates și alții susțin această idee) în măsura în care intensitatea distrugerii  locurilor de muncă este foarte mare și homeostaza sistemului social (politic) este amenințată. O asemenea schemă s-ar putea operaționaliza și ar putea asigura venituri bugetare suplimentare care să asiste munca înlocuită prin garantarea de venituri minime. Sunt țări europene (în UE) unde există o dezbatere în acest sens pornind de la polarizarea considerată excesivă a veniturilor. Dar rămâne întrebarea, ce facem dacă un asemenea proces (de înlocuire a omului cu mașinile) ar fi masiv și generalizat? Fiindcă, apare problema capacității sistemului de a “recicla” forța de muncă dislocata; apare totodată o chestiune socială, politică și etică/culturală: este vorba de demnitate, de respect de sine, întrucât nu puțini sunt cei care lucrează nu numai pentru a avea ce mânca.  “reciclarea”nu poate avea loc, poate o societate fi stabilă, liniștită, dacă ar avea șomaj să  zicem de 30-40% din populația activă?. Cifrele utilizate  sunt exagerate în mod intenționat pentru  sublinia dimensiunea  potențială a fenomenului. Dar să nu omitem că sunt țări în UE unde  acum există rate de șomaj de două cifre (cu cifre de  25%-35% între tineri). 

Este de imaginat  ca prin politici publice să fie încetinită introducerea unor noi aplicații tehnologice (vezi și Ravi Kanbur, The Digital Revolution and Public Expenditure for Poverty Reduction, CEPR, 2017)? Da, dar este dificil de conciliat  logica microeconomică a  maximizării profitului cu cea macro, a stabilității sociale  politice.

 

Problema productivității  

 

Când vorbim despre productivitatea muncii automat plasăm omul în centrul atenției; devine non-sens să ne referim la câștiguri de productivitate în afara muncii când discuția privește impactul progresului tehnologic (și când ne referim la productivitatea totală a factorilor de producție rolul muncii este central, mai ales că rezidualul ce denotă progres tehnic în funcții de producție tip Y=F(K, L), unde K se referă la capital și L la muncă, are în vedere inovația ca produs al creierului uman. În schimb, dacă are loc  “inlocuire” de forță de muncă pe scară largă, cum s-a amintit mai sus, discuția capătă o altă logică, confrontațională  – om vs. mașină. 

 Cât timp mașinile rămân cu funcție ancilară, de a potența forța omului (productivitatea sa) activitatea economică poate fi văzută că o competiție pentru controlul/proprietatea asupra mașinilor private, în mod generic, ca active productive. Astfel, sunt oameni și organizații ce dețin multe active (capital) și sunt nu puțini cei care au numai forță proprie de muncă. Între aceștia din urmă unii sunt deținători de cunoaștere excepțională (savanți de pildă), alții sunt capabili de muncă brută, de slabă calificare. Distincția poate fi extrapolată la relațiile între state, chiar dacă inegalitățile pot fi flagrante în interiorul acestora.

 În ceea ce  privește NRI și mersul productivității lucrurile reclamă o discuție amplă dacă avem în vedere constatarea că, în ultimele decenii a avut loc a încetinire a creșterii productivității în țările dezvoltate (vezi analize ale OCDE, FMI, etc). Teza “stagnarii seculare”, resuscitată de Larry Summers pornind de la conceptul introdus de Alvin Hansen în secolul trecut, are în vedere asemenea observații. Fie efectele noilor tehnologii asupra vieții oamenilor nu sunt surprinse în mod adecvat de statistică, fie suntem încă la începutul procesului, fie impactul se va simți mai ales prin “înlocuirea” forței de muncă, a omului, de către mașini – ceea ce pune sub semnul întrebării noțiunea de productivitate a muncii. 

 

Inteligența artificială  (IA)

 

O situație aparte privește inteligența artificială (IA). Stephen Hawking, Robert Gates, Elon Musk  alții consideră că IA ne conduce într-o  altă sferă de discuție în măsura în care ar reproduce funcțiile cognitive  și creative ale omului, ar depăși chiar capacitățile umane – când problema nu ar mai fi simplu de a face roboții să servească “binele public” (cum argumentează Brian Mc Neill, IMF Blog, 8 January, 2018). Discuția este aici adâncă și filosofică, se înrudește cu cea privind implicațiile geneticii moleculare, nanotehnolgiei, etc - când omul pare că prin noi tehnologii deschide o cutie nu numai de minuni, ci și a  Pandorei.  Dacă o mașină poate învinge campionul mondial la șah, se poate imagina situația în care mașinile să populeze laboratoarele și să facă ceea ce fac cercetătorii de vârf acum (care se ajută și ei de mașini) și chiar mai mult… 

 Mașini care să gândească, să învețe, “’să spună nu Omului” nu ca sfat pe baza unor judecăți previzibile (mai mult sau mai puțin algoritmizate), ci să acționeze împotriva omului, este scenariul care tulbură, sperie. Mai ales că mașinile inteligențe nu ar fi definite în mod automat de ceea ce oamenii consideră a fi bine - admițând că există răspunsuri univoce din acest punct de vedere. 

 Este o întrebare deschisă dacă mașinile pot căpăta valențe emoționale, sentimentale, dacă pot ieși din algoritmi strict logici (este distincția între homo sapiens și homo sentiens – vezi și John Thornill, “Competent computers still cannot comprehend””, Financial Times, ( 11 January, 2018). 

 

 Gânduri din perspectivă autohtonă

 

Pentru România, datele de judecare a situație actuale și în perspectivă ar fi:

- exod masiv de forță de muncă – inclusiv de capital uman cu înaltă calificare; 

- o îmbătrânire a populației ce accentuează problematica relației între piața muncii și demografie.

- Abandon școlar mare și mare parte din populație în mediul rural. 

- România și alte țări cu economie emergentă (mai puțin dezvoltată) din UE alimentează cu forță de muncă statele occidentale; și de aceea rata șomajului în Est este mult sub media din Vest  – medie de cca. 5% în Est față de cca. 9% în țările vestice (excepție făcând Germania cum am menționat mai sus)

- Bugetul public de la noi are resurse puține (între cele mai scăzute între statele UE, sub 26% din PIB, față de o medie de cca 40%) și nu răspunde la nevoile educaționale de ansamblu, la cele ce decurg din impactul noilor tehnologii.

Necorelarea între nevoi și ofertă pe piața muncii este valabilă peste tot în Europa, dar este mai problematică acolo unde procesul educațional este mai defectuos, cu resurse disponibile inferioare. Sistemul educațional “vocațional”, practicat în Germania este un exemplu pentru Europa, în lume; este de emulat în România . Învățământul preuniversitar trebuie să pună accent mai mare pe matematică, informatică, pe științe exacte și ale naturii. În acest scop este nevoie de o finanțare publică mai bună, de profesori mai bine pregătiți, de un mediu educațional cât mai prietenos  și motivațional  față de elevi, de creșterea numărului de elevi care termină școala. Contează, fără îndoială, întreg contextul social, economic  și cultural  în această ecuație tot mai complicată, care să  favorizeze dezvoltarea inclusivă. 

 PS. Dacă digitalizarea înseamnă cohorte de școlari care nu citesc și devin prizonieri ai așa numitelor “dispozitive inteligente”(ex: smart phones) consecința poate fi stagnare intelectuală, deficit de educație!!


Articole ale aceluiași autor

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.
Politica de utilizare cookies

Căutare

Autori